Puţini mai retrăiesc momentele de dinainte de ’89, când această zi avea un fel de reverberaţie specială, nu în mod special pozitivă. Ziua naţională semnifica momentul „eliberării de sub jugul fascist”, din 1944, dar defilările grandioase care au avut loc ani de-a rândul n-au mai avut o atât de mare încărcătură emoţională cu momentul vizat. Au devenit o rutină, pendulând între formalism şi bucuria unei duminici ad-hoc, căci în această zi nu se lucra, iar după defilare se lăsa cu mici şi bere la iarbă verde.
„Moarte lui Tito şi fiica sa!“
Episodul s-a petrecut la Craiova, într-o zi de 23 August a anilor 50. Înainte de defilarea forţelor armate, de la tribuna oficială, instalată în piaţa Prefecturii, se aducea cinstire „fraţilor” sovietici şi se tuna împotriva lui Tito. Pe atunci, liderul iugoslav era duşman de moarte naţiunii noastre pentru că nu se aliniase politicii sovietice. La Severin, pe malul Dunării, cu faţa spre vecini, era instalat un panou uriaş pe care era zugrăvit chipul lui Tito cu o bardă însângerată în mână. Titlul era sugestiv: „Titopor”. Pe celălalt mal, „duşmanii” puseseră şi ei un panou uriaş pe care era desenată o vacă botezată „România”. O mulgea un soldat rus. Aşadar, se ţinea un discurs împotriva lui Tito. Regia era bine pregătită, iar lozincile, stabilite şi aprobate înainte de miting, erau lansate de activiştii din primele rânduri şi preluate de populaţia care ocupa întreg spaţiul pieţei, întinzându-se tocmai hăt, încolo, pe Calea Unirii, pe atunci destul de îngustă, până aproape de poştă. Una din lozinci era însă ceva mai… dificilă. Ea suna „Moarte lui Tito şi clica sa!”, dar, în vuietul scandărilor şi în ecourile difuzoarelor instalate peste tot, se deformase, iar pretenţiosul cuvânt „clica” ajunsese să fie strigat de toţi ca „fiica”. Cel care mi-a relatat episodul a asistat la o scenă comică. Un participant la miting îşi întreba nedumerit vecinul: „Bine, bine, înţeleg: moarte lui Tito! Dar cu fiica sa ce avem?” „Eheeei, îi răspunsese interlocutorul, savant, ce ştii tu?! Păi tocmai ea e cea vinovată de toate relele!”
Litere lipsă
După 1970, ziua de 23 August a devenit un pretext de exacerbare a cultului personal al lui Ceauşescu. Era şi preşedintele ţării, şi comandantul suprem al forţelor armate. Lăsa impresia că el personal ar fi izbutit descătuşarea poporului din beciurile sinistre ale hitleriştilor odioşi. Drept pentru care şi poporul trebuia să-i fie recunoscător. În vecii vecilor! Iar lozincile îşi modificaseră simţitor conţinutul, pomenind în procent tot mai mare numele conducătorului „iubit”. O faimoasă întreprindere de construcţii a Craiovei a avut parte de un moment anecdotic, în anii ’80, care putea deveni însă, ce-i drept, dramatic dacă ar fi făcut valuri. Propaganda vizuală pentru defilare era asigurată de toate unităţile de producţie, ca să folosim limbajul de lemn uzual în epocă, care aveau de manufacturat care alegorice, lozinci de mulţi metri lungime, portrete înrămate ale cuplului dictatorial şi alte efecte. Textele lozincilor erau concepute şi trimise unităţilor de lucru de către conducerea de partid de la municipiu. Se lucra câteva zile şi chiar nopţi pentru că timpul era întotdeauna scurt, iar volumul de muncă foarte mare. În graba execuţiei, dacă se strica ceva trebuia refăcut urgent. Numai că, în dimineaţa zilei de defilare, şeful de operaţiuni a descoperit că unul din decoratori greşise o pancartă. Ea nu suna chiar „Ceauşescu şi poporul!”, cum ar fi trebuit din cauza lipsei unei litere. Poporul devenea aşadar o parte a corpului uman în lozinca cu pricina, iar timp de rectificat nu mai era. Efectele erau numărate cu străşnicie de către activiştii de partid, iar echipa care lucrase intrase în panică. Efectele puteau fi dezastruoase. Un meşter priceput a avut însă ideea să plaseze lozinca pe un car alegoric, dar nu pe laterala dinspre tribună, ci pe cea opusă, şi să mascheze cuvântul buclucaş cu nişte coşuri cu flori. Mare minune că a trecut neobservat! Meşterul a conchis apoi că fundul tovar’şului a fost bine întins pe car dacă nu l-a remarcat nimeni.
Ca în Caragiale
Generaţiile de după Revoluţie nu ştiu cum se participa la o manifestare de 23 August. Le spunem noi: forţat. Consiliul municipal de partid chema secretarii de partid de la instituţii şi îi instruia în vederea participării la acţiune. Se spunea: „Tovarăşi, manifestarea va începe la ora 10. Întregul efectiv de salariaţi ai tuturor întreprinderilor va trebui să fie în dispozitiv la ora 9.” Secretarii de partid convocau apoi liderii de sindicat şi activiştii locali, luându-şi măsuri de precauţie ca să nu se întârzie: „Tovarăşi, manifestarea va începe la ora 9. Întregul efectiv de salariaţi va trebui să fie în dispozitiv la ora 8.” Activiştii convocau şefii de departamente şi ateliere, luându-şi aceeaşi marjă de siguranţă: „Tovarăşi, manifestarea va începe la ora 8. Întregul efectiv de salariaţi va trebui să fie în dispozitiv la ora 7.” Salariaţii aflau însă, din raţiuni identice, că „Manifestarea va începe la ora 7. Va trebui să fiţi în dispozitiv la ora 6.”
