Banda Desenată Craioveană – un strip în patru casete

Afişul expoziţiei "BDC - 30 de ani"

(scenariu de Viorel Pîrligras)

(Introducere în afara casetelor) Cred că Banda Desenată Craioveană s-a constituit într-o frumoasă seară de toamnă 1982, când drumul meu s-a intersectat cu cel al lui Marian Mirescu. (Boing!)

Ne ştiam de vreo şapte ani, activasem la cineclubul Casei Studenţilor şi realizasem împreună un film de desene animate. Ne împărtăşisem încă de atunci pasiunea pentru benzi desenate, iar discuţiile pe marginea colecţiilor de Pif-uri atingeau cote emoţionale ce depăşeau simplele relatări „tehnice”. Stagiul militar rupsese legăturile cu Marian, apoi nimerisem în alte lumi şi alte experienţe, între care SF-ul juca un rol important, aşa încât reîntâlnirea cu Marian a avut loc pe fondul unui nou cenaclu SF pe care-l înfiinţam în acel moment cu o parte din nemulţumiţii cenaclului „Henri Coandă”. „Victor Anestin” (SFVA pour les connaîsseurs) avea un patron nou – Clubul sindicatelor Electroputere – care ne promitea decontarea deplasărilor la manifestările de gen, sală de şedinţe şi editarea unui periodic (Youpiiii!). Marian a răspuns imediat chemării mele şi s-a aflat printre membrii fondatori. Din acest motiv, ponderea grafică, mai ales cea BD, a devenit foarte importantă în noul cenaclu.

O mulţime de personaje cu talent grafic s-au perindat prin SFVA. Dumnezeu ştie de unde-i racola Marian, cel mai probabil de la Casa Studenţilor – devenită ulterior al doilea patron al cenaclului. La mulţi nu le mai ştiu nici numele, mai ales că dispăreau repede, după câteva încercări creative timide. (Zooou!) Pelerinajul la cenaclu avea să aducă totuşi noi membri în gruparea BDC: cel mai interesant era de departe Valentin Iordache, un autor care şi-a format o solidă operă BD, apoi un tânăr pasionat de BD, colecţionar şi cititor, pe nume Dodo Niţă.

Caseta 1: Marian Mirescu era miezul reactorului BDC. Dezbateri, eseuri, analize, fanzine – lui i se datorează toată acea activitate febrilă care îl urmăreşte şi astăzi. Din punct de vedere creativ este un perfecţionist, fiind unul dintre puţinii desenatori care îşi refac – uneori perpetuu – planşele şi scenariile. (Houmph!) Marian Mirescu şi-a creat un univers BD propriu, plecând de la cel clasic şi tradiţional de pe piaţa occidentală. Astfel, în viziunea sa, Pif devine Zorrel, Tintin devine Tetin, C.Arnal devine Profesorul Kanal. Lor li se alătură dinozaurul Bebe, influenţat fără îndoială de succesul de piaţă al Jurrasic-Park-ului, puştiul Tetin – apărut în perioada când fiul său se afla în etapa de tetină, şi extraterestrul Prz – antimodelul clasicului ET. Totuşi, cel mai pregnant personaj al său a rămas până în ziua de azi Bulă, un hâtru cu rădăcini populare care se pliază atât de bine pe specificul caracterului naţional. (Booom!) În ceea ce priveşte tehnica de execuţie, nu exagerez cu nimic când afirm că Marian Mirescu este un maestru al liniei, un vicios al exerciţiului grafic. Planşele sale exprimă bucuria desenului şi produc acea încântare estetică privitorului. Marian Mirescu este un Grafician.

Caseta 2: Totuşi, adevăratul artist BD al grupului rămâne Valentin Iordache. Fără să beneficieze de o cultură exhaustivă din domeniu, fără să urmărească propagarea creaţiilor sale către cititori, Valentin Iordache a desenat aşa cum a respirat, aşa cum a fumat sau cum a băut celebra bere booonă craioveană: în mod firesc, cotidian aproape, tratând banda desenată ca pe un exerciţiu al minţii şi al mâinii, desene de care se descotorosea apoi, dăruind originalele membrilor grupului. N-a exploatat personaje, dar a creat personaje memorabile: Johann, micuţul căruia îi plăceau stelele, Herta, cea cu ochii de aur, Hans, păpuşarul cocoşat, sau Erji, mireasă în perspectivă! (Argh!)Valentin Iordache a excelat însă cel mai bine în nararea poveştilor BD, tratate într-un stil grafic personal şi uşor de recunoscut. De un umor aflat câteodată la limita emoţiilor adânci, a presărat istoria BDC cu poveşti inefabile, precum „Sfânta dictatură populară”, „Cântecul lui Foaie-verde”, „Eram tineri”, „Halta din Strehaia”, dar mai ales seria caragialeană „Le mitocain roumain”, apărută în Academia Caţavencu. Singurul care a avut o personală BD pe simeze, Valentin Iordache este Marele Autor. (Chapeau!)

Caseta 3: Pe Cristian Ciomu îl cunosc de prin ’72, cred, când, elev fiind, publica în revista liceului „Nicolae Bălcescu” (actualul „Carol I”), benzi desenate realiste cu daci şi oameni primitivi à la Rahan. Admiraţia mea faţă de el a crescut şi când i-am văzut creaţiile publicate în „Cutezătorii” din acei ani, lucrări de altfel premiate. A urmat o elipsă creativă în viaţa sa (ZZZZZ!), timp în care, deşi era dominat de muzică şi arhitectură, n-a părăsit lumea BD şi a rămas un cititor înfocat al producţiilor occidentale, cu precădere. După Revoluţie, a îndrăznit din nou să publice. În ciuda faptului că opera sa nu este foarte vastă, a reuşit să creeze poveşti memorabile. Cine ar putea uita oare povestea plină de dramatism „Moartea lui Decebal”? Notoriu este şi personajul său – Prichindel, un personaj excelent, în ciuda faptului că nu a fost exploatat la justa lui valoare. Numele personajului a constituit şi obiectul unei reviste pentru copii la care a colaborat şi Marian Mirescu. Mai târziu, Cristian Ciomu a fost adoptat tacit de către BDC cu care a activat pe diferite paliere, de la rubrica „BD-file(s)” susţinută în revista „Autograf MJM”, până la excelentele reprezentaţii muzicale din care amintim „Balada lui Corto Maltese”. (Pom-pom-pom-pom!)

Caseta 4: Despre mine este şi uşor şi greu să vorbesc, mai ales în termeni laudativi. Este uşor pentru că am făcut toată viaţa benzi desenate, este greu deoarece creaţiile n-au reuşit întotdeauna să comunice în bune condiţii tehnice cu cititorul. Este uşor pentru că am avut aceleaşi repere ca cele ale colegilor împătimiţi: influenţa BD-ului occidental între care se remarca pregnant Pif, evadarea în SF; greu deoarece, ca să-mi fac publice creaţiile, trebuia uneori să-mi creez proprii suporţi publicistici – reviste sau cărţi. (Aieeee!) Am în palmares câteva mii de stripuri, mai ales cu un personaj canin numit Oscar, un alt personaj – Fergonautul – a fost destul de popular în anii ’80, iar pe Haplea l-am „moştenit” de la genialii săi creatori Nicolae Batzaria şi Marin Iorda. În rest, mai multe zeci de povestioare publicate în reviste de tot felul, trei cărţi BD: „Escală pe Tobra”, „Lumi paralele” şi „Caragiale – Schiţe”. Banda desenată a fost întotdeauna pentru mine modalitatea de a spune poveşti. Iar viaţa mea a fost, cu mici excepţii, o adevărată bandă desenată.

(Consideraţii pe manşeta scenariului) Aş fi nedrept să rezum Banda Desenată Craioveană doar la cei patru expozanţi, cei patru sunt doar vârful activităţii grupului, cei care au lăsat în urmă personaje sau poveşti viabile. Din BDC pot face parte mulţi alţi creatori BD craioveni care au activat la un moment dat în mirifica galaxie bidimensională: Nicolae Florin Radu aka „Spoitoru’”, Cristian Loghin supranumit „Corto” sau Alexandra Dan – majoritatea discipoli ai lui Marian Mirescu. Regretul meu în ceea ce-i priveşte este că nu au fost suficient de insistenţi în a lăsa în urmă poveşti BD sau personaje consistente; potenţial şi talent aveau, tenacitatea le-a fost deficitară. Molipsit de emulaţia grupului, scriitorul Mircea Liviu Goga a făcut şi el la un moment dat benzi desenate: o barocă poveste autobiografică, într-un grafism halucinant. (Paf!) Dar, pentru că BD este viaţă, iar viaţa este BD, lucrarea sa a pierit, exorcizată în favoarea unei lumi mai bune. Sau măcar mai liniştite…

Dar Banda Desenată Craioveană n-a însemnat doar creatori. Un student din anii ’80, mare consumator BD, avea să participe cu mult entuziasm la acţiunile cenacliere ale BDC. Dodo Niţă avea marea calitate de a insufla încredere membrilor grupului – în general pesimişti, ca mai toţi creatorii –, dar şi de a contabiliza realizările, până la creaţii nesemnificative, sugestionând şi autosugestionându-se despre măreţia benzii desenate româneşti, în realitate un gen de nişă cu public restrâns, care nu prea tentează editorii. (Floosh!) Dodo Niţă nu-şi va abandona visele şi va deveni ulterior un cunoscut organizator de saloane BD naţionale sau internaţionale, cutreierând meridianele şi paralele BD şi pozând în „papă al benzii desenate româneşti”. (Zbang!)

(Încheiere în stil Lucky Luke, cu siluete pe fundal de apus de soare) Banda Desenată Craioveană a împlinit 30 de ani. Nu mă întrebaţi când, nu ştiu când au trecut anii… Ce vă pot spune este că 30 de ani nu înseamnă un capăt de drum, ci doar o vârstă. Şi încă una ţinând de palierul tânăr, dar matur în gândire, dacă raportăm la femeia lui Balzac (Tiiit!). Şi poate că această expoziţie era necesară ca să marcheze definitiv un jalon al evoluţiei de grup. Pentru că ne aşteaptă, în perspectivă, o toamnă bogată. Pentru că Banda Desenată Craioveană s-a constituit într-o frumoasă seară de toamnă, iar cercul, precum se vede, se închide…