Banda desenată – literatură (I). Interferenţe

18 iunie 2018

Autor Viorel Pîrligras

Deşi prima impresie este că banda desenată, artă tânără, s-a născut din marea literatură, percepţia este total falsă, deoarece banda desenată este cea care a descoperit literatura. Dacă în primele decenii ale secolului XX, banda desenată s-a folosit de unele personaje literare, a fost numai pentru că acestea aveau deja o reputaţie în rândul cititorilor. Este cazul lui Tarzan (de Hal Foster şi Burne Hogarth) sau Robinson Crusoe (Raymond Poivet). Ulterior, o dată cu creşterea exponenţială a acestui gen artistic, autorii BD au apelat mai des la fondul literar din varii motive: eliminarea scenaristului plătit de editură, în cazul operelor clasice, folosirea unui nume (de autor/de carte) deja consacrat/ă, preluarea unui subiect gata elaborat. Este cazul lui Hugo Pratt (L’Isola del Tresoro, după R.L. Stevenson) sau Paul Gillon (Moby Dick, după H. Melville, Notre-Dame de Paris, după V. Hugo, Au nom de tous les miens, după M. Gray).

Uneori bedeizarea este urmarea unei întregi politici editoriale în vederea acaparării unui segment al pieţei. Exemplul cel mai concludent este cel al editurii „LeFrancq” în susţinerea unor serii ca Arsene Lupin, de Duchâteau-Geron (după Maurice Leblanc), Sherlock Holmes, de Duchâteau-Clair/Stibane (după Conan-Doyle), Maigret, de Reynaud-Wurm (după G.Simenon) etc.

Alteori, autorii BD doresc să-şi realizeze, în viziunea lor, cărţile care i-au marcat în copilărie. După părerea mea, sunt cele mai interesante creaţii, căci autorii adaptează lucrarea pe specificul personalităţii lor şi putem, în acest fel, să admirăm adevărate bijuterii grafice, precum Le vent dans les saules, de Michel Plessix (după Kenneth Grahame), un încântător pastel al epocii victoriene în viziune animalieră. Mizând pe registrul impresionist, Dino Battaglia realizează şi el câteva adaptări ale povestirilor lui Guy de Maupassant, reuşind o rară performanţă, cea de a da un ton dramatic istorisirilor numai prin compunerea echilibrului grafic alb/negru (Deux amis; Saint Antoine). Reţeta e adaptată în grabă şi de un alt italian, Luciano Baiocco, ce obţine rezultate asemănătoare în adaptarea povestirii La guerra di Irma, după acelaşi autor. Desenatorul Marcele, bedeizând Macbeth (după Shakespeare), încearcă obţinerea emoţiei artistice prim mijloace apropiate reprezentaţiilor teatrale, astfel încât recuzita, luminile, pantomima nu lipsesc din această bandă desenată. Probabil că una dintre cele mai reuşite adaptări este epopeea Bloodstar, după volumul SF semnat R.E. Howard. Autorul, Richard Corben, nu numai că se foloseşte de un roman în care mişcarea/acţiunea este motivul principal, dar reuşeşte, în stilul său caracteristic, adică fără mult text, un joc al sentimentelor prin puterea imaginii. Caz aparte, Phillipe Druillet realizează din Salammbo, celebrul roman al lui Gustav Flaubert, o lucrare aparte, aşa cum, de exemplu, Tarkovski realizase o cu totul altă „Călăuză” decât romanul fraţilor Strugaţki. Într-un delir grafic aproape paranoic, el realizează planşe monumentale în care din Flaubert rămâne doar pretextul, acţiunea devine cosmică, Matho se contopeşte în personajul druilletian Sloane, efectul e şocant. Celor care l-au întrebat unde este Flaubert în toată povestea asta, Druillet le-a răspuns simplu: în cimitirul Rouen, la un metru şi jumătate sub pământ! Autorul se scuză pentru nerespectarea lucrării de inspiraţie prin chiar textul lui Flaubert: „Atenţia prea mare acordată veşmântului ne face să neglijăm sufletul. Cât despre arheologie, ea va fi «probabilă». Singura mea ambiţie este să nu se poată dovedi că am spus absurdităţi”. Mai aproape de tărâmurile noastre mioritice, Igor Kordey realizează un proiect ambiţios: o trilogie BD – La Saga de Vam, de fapt o adaptare a cunoscutului volum Legendele ţării lui Vam, de Vladimir Colin. Din păcate, deşi cu un penel virtuos, autorul este prea fidel textului original şi acţiunea rămâne numai o ilustrare, izbutită, ce-i drept, a prozei. Aceeaşi situaţie se întâmplă şi în cazul lui Tardi care, fermecat de opera scriitorului Leo Malet, se încumetă să bedeizeze romanul Brouillard au pont de Tolbiac. Ca şi în cazul lui Kordey, textul „bate imaginea”, iar Tardi se salvează numai prin redarea atmosferei interbelice şi prin conturarea personajului Nestor Burma. De fapt, ca o constatare generală, în cazul transpunerilor BD fidele, ceea ce înăbuşă lucrarea este lungimea excesivă a textului (uneori el acoperă mai mult de 50% din casetă!) Este foarte greu de transpus în imagini ceea ce e gândit de la bun început în cuvinte, iar adaptările fidele depunctează BD-urile. În această capcană au căzut şi scriitorii deveniţi, prin forţa împrejurărilor, scenarişti. Este cazul lui Henri Vernes, de exemplu, care şi-a bedeizat aproape toate romanele din seria Bob Morane (des. G.Forton/Attanasio), iar succesul e dat de poveste, nu de imagine. Alt caz, cel al lui A.P. Duchâteau care, exploatând un erou BD al cărui creator este, Ric Hochet, îşi bedeizează un roman, scris anterior, pe noul personaj.

Un alt punct în relaţia literatură – banda desenată îl reprezintă fascinaţia unui autor sau al unui personaj pentru creatorii BD. În cazul autorului, numele Jules Verne este un guru sacru pentru orice iubitor de benzi desenate, iar adaptările operelor sale în BD sunt atât de numeroase încât ele singure pot face obiectul unei analize, aşa că acest subiect rămâne, din lipsă de spaţiu, pentru altădată. Cât despre personaj, Peter Pan, feericul băieţel zburător al lui J.M. Barrie a înflăcărat într-atât imaginaţia desenatorilor încât el a constituit subiectul mai multor adaptări. Doar trei au bucurat ochiul cititorului care sunt şi despre ele vă voi vorbi. Peter Pan – Le Lagon des sirenes, de Riviere, Danard şi Pierre, respectă cu sfinţenie textul de bază şi este o lectură agreabilă. Peter Pank, de Alphamax, încearcă, pe baza unui joc de cuvinte, o viziune anti-erou, o demitizare sarcastică şi în pas cu new-ev-ul timpului. Cu Loisel, însă, se întâmplă ceva ciudat. Desenatorul, cunoscut pentru seria mitică La Quete de l’Oiseau du Temps, realizată pe scenariul lui Le Tendre, repovesteşte, într-un nou registru, propriu, legenda lui Peter, aducând inovaţii şi justificări surprinzătoare. Dar ceea ce menţionam anterior, că e curios, este faptul că desenatorul, scăpat din mâna unui scenarist profesionist, devine mai degrabă… literat! Seria are multe lungimi pentru că autorul are mai multe de spus decât de desenat. În tot cazul, efectul nu e dezagreabil. Din contra!

Am lăsat la urmă latura românească a studiului de faţă. În România postbelică apar timid BD-uri, iar atunci când nu se adresează copiilor de vârstă mică, ele promovează ideologia unor cărţi impuse de regim. Aşa se face că, dintre primele romane bedeizate, găsim sovieticele Tânăra gardă, de Puiu Manu, după A. Fadeev, şi Timur şi băieţii lui, de acelaşi desenator, după A. Gaidar sau est-germanul Emil şi detectivii, de Burschi, după Erich Kastner. În mod ciudat, poate pentru că literatura română trecea prin momente tulburi, adaptările literare în BD sunt mai degrabă din fondul străin, astfel încât se preferă, de exemplu, o nuvelă franceză – Dacă toţi tinerii din lume…, de Puiu Manu, după Jacques Remy. Cazul Anul 41042, de Dures, după cartea lui Sergiu Fărcăşan, este singular şi, cu regret, o realizare modestă care nu se ridică la nivelul romanului. Anii 70 cunosc o mai mare deschidere spre bandă desenată şi întâlnim câteva bedeizări remarcabile, precum Lacul cu elefanţi, de Pompiliu Dumitrescu, după Mihai Tican Rumano şi, mai ales, Oul de cristal, de acelaşi Pompiliu Dumitrescu, după romanul lui H.G. Wells.

Tot acum se materializează cel mai ambiţios proiect de transpunere în BD a marilor opere ale literaturii. Este vorba de colecţia editurii „Stadion”. Lipsa spaţiului îmi va restrânge comentariile, dar vă asigur că am s-o fac mai pe larg cu altă ocazie. Neamul Şoimăreştilor, de Nicu Russu, după M.Sadoveanu, este prima din serie. Un grafism bun, deşi pe alocuri prea încărcat, se constituie într-un succes, antrenând şi interesul către următoarele. Cincizeci de bătrâne, după Ernest Hemingway, este o adaptare subţire, şi la propriu, şi la figurat, şi îl suspectez pe autor, Nicu Russu, de a fi realizat-o din dorinţa de a desena scene de box. Toate pânzele sus!, după Radu Tudoran, este poate cea mai reuşită din toată colecţia, deşi autorul, Puiu Manu, o expediază pe hârtie într-o mare viteză. Personal, prefer prima variantă, a aceluiaşi autor, realizată în paginile revistei „Cravata roşie” cu vreo 15-16 ani înainte. Căpitan la 15 ani, de Nicu Russu, după Jules Verne, se vrea o ameliorare tehnică a seriei prin introducerea policromiei, dar, vai, ea e folosită complet anapoda, astfel încât banda desenată, care îşi plasează acţiunea în mare parte în junglă, excelează în roşu, galben, albastru, dar niciodată în verde! Galbar, de Sandu Florea, după Ovidiu Şurianu, este o realizare modestă şi de început a desenatorului, cu decoruri puţine şi schematice, dar are valoarea primului BDSF românesc apărut în volum. Grota sinistră, de D.D. Iormeanu, după Ion Băieşu, este o poveste prăfuită care prezintă nişte tineri intelectuali (un speolog, un biospeolog şi un alpinist), şi frumoşi, şi deştepţi care, în anii de început ai puterii populare, anihilează o bandă de răufăcători ce încercau să submineze economia naţională, deşi ea era deja la pământ, urmare a celui de-al doilea Război mondial! Un volum nu tocmai izbutit nici sub formă grafică, dacă ţinem cont de puternicele influenţe „Doc Justice”. Nu voi vorbi de Tânărul şi marea, nici de Busola nu arată nordul, ambele de Puiu Manu, după Octav Pancu-Iaşi, deoarece, după ştiinţa mea, ele n-au fost de la bun început povestiri, aşa cum menţionează copertele, ci le suspectez ca fiind scenarii originale, plasate în mod oportunist în această colecţie. Deci nu fac obiectul acestui studiu. Seria „Stadion” se încheie cu un proiect monumental, dar, din punctul meu de vedere, eşuat: Tarzan, de Nicu Russu, după E.R. Burroughs. Construit în două volume, în întregime în culori, aproape pictural, s-a dorit a fi (şi a fost, de altfel) capodopera graficianului Nicu Russu. Deşi lucrat cu mai mare acurateţe, naraţiunea pierde din ritm, iar povestea devine uneori confuză. În plus, autorul păşeşte pe un teren minat căci nu cunoaşte anatomie şi produce disproporţii şi stângăcii flagrante. Iar ca tacâmul să fie complet, acest Tarzan este… blond! Probabil influenţa Rahan-ului lui Cheret, din care am notat şi multe reproduceri.

După ’90 producţia BD scade şi, o dată cu ea, şi bedeizările operelor literare. Plăpânde încercări, Înalta statuie, de Constantin Jurcuţ, după Vasile Băran, şi Prostia omenească, de Mugurel Dionisie, după Ion Creangă, deşi reuşite, nu se bucură de recidive, aşa încât este puţin probabil să mai vorbim curând de noi relaţii BD – literatură românească. (Fergonaut nr.2/2002)

PS: Păcală şi Harap Alb vor face obiectul unui capitol separat.