(BDC 30 de ani) Mic portret desenat într-o bandă. Viorel Pîrligras

Despre mine şi banda desenată

Niciodată nu am încercat să definesc rolul benzii desenate în viaţa mea. Am creat şi atât. Mi-a plăcut să fac benzi desenate pentru că în felul acesta spuneam poveşti, vorbeam despre mine şi despre visele mele… Niciodată nu m-am considerat un desenator profesionist, deşi au existat perioade din viaţa mea când, din forţă majoră, am trăit doar din benzile mele desenate (mulţumesc, Oscar!). Am fost întotdeauna un amator care crea în timpul liber sau care se trezea, pe vremea când era elev, cu o oră înainte ca să poată definitiva o planşă. Statutul de amator mi-a apărut limpede din momentul în care am avut acces la producţia europeană de benzi desenate şi am putut face comparaţia cu vârfurile creaţiei BD româneşti. O diferenţă clară şi de motivaţie, şi de competiţie, şi de suport tehnic. Ca să nu vorbesc de lipsa libertăţii, ideologice, politice sau de orice natură doriţi dumneavoastră. Aşa că mi-am spus mereu poveşti desenate mie şi am publicat doar atunci când mi s-a oferit ocazia. Din cauza asta, formatele pe care le foloseam erau total neconvenţionale şi dădeau dureri de cap machetatorilor revistelor, din cauza asta am făcut chiar şi o bandă desenată în relief, fără nicio şansă de a fi publicată vreodată. Din cauza asta, multe poveşti au rămas până în ziua de azi inedite, deşi au împlinit nişte zeci de ani de când stau în sertare.

Surpriza mi-a fost mare, în momentul când am dat praful de pe ele la o parte, în intenţia de a alege câteva planşe pentru această expoziţie, să mă trezesc invadat de multe amintiri legate de creerea acestor poveşti, în mod cert segmente sincere din viaţa mea. Ce infuzie de sentimente melanjate! Speranţe, trădări, iubiri, dezamăgiri, hohote de râs, melancolii existenţiale, revelaţii, cugetări profunde, viaţă şi uneori chiar moarte… O cură de trăiri redeşteptate care mi-au ocupat o zi întreagă – nu m-am aşteptat să fie atât de multe planşe. Mai mult decât atât: am avut ocazia să reîntâlnesc personaje care au folosit modele reale – foşti colegi de serviciu, prieteni, personalităţi din imediata mea apropiere. Aşa încât, la posibila întrebare „ce reprezintă banda desenată în viaţa mea?” n-aş putea răspunde decât „banda desenată este chiar viaţa mea”.

Despre mine şi Banda Desenată Craioveană

Mărturisesc că n-am fost niciodată vioara întâi a grupului. Emulaţia creată de Marian Mirescu, în principal în jurul personalităţii BD a lui Valentin Iordache, şi întreţinută într-un fel de tânărul Dodo Niţă nu mă magnetizase suficient. Eram desenatorul acela solitar, care îşi nara propriile poveşti şi, pentru că nu atingeam cotele talentului de grafician ale lui Mirescu şi nici pe cele de autor BD ale lui Iordache, făceam eforturi în a mă autodepăşi. Câte nopţi nedormite, desenând la lumina lămpii cu gaz în timpurile ceauşiste ale raţionalizării curentului electric, câte exerciţii ratate… Pe vremurile acelea, o linie greşită presupunea abandonarea planşei, indiferent de gradul ei de finalizare. Aşa se face că posed încă nişte zeci de planşe „ratate”. Mai târziu, când am avut ocazia să văd originalele desenatorilor franco-belgieni am rămas siderat: nenumărate intervenţii cu pastă corectoare, ba chiar casete întregi excluse prin decupare şi înlocuite cu altele lipite!

Oricum s-ar fi manifestat, de-a lungul vremii, relaţiile dintre membrii Benzii Desenate Craiovene, important este că s-au susţinut unii pe alţii, apărând împreună în mai toate iniţiativele publicistice, fie că acestea s-au numit „Orion”, „467”, „Prichindel”, „AH, BD!”, „Omega”, „Mini-Azi” sau „Constelaţia Orion SF”. Îi invidiez în egală măsură şi pe Cristian Ciomu, pentru că-şi permite luxul de nu mai face bandă desenată, deşi citeşte şi colecţionează multe producţii din domeniu, ba chiar organizează manifestări BD, şi pe Dodo Niţă care are suficienţi bani pentru a-şi permite atât achiziţionarea tuturor producţiilor de gen, cât şi „generozitatea” de a cumpăra desenatorii BD cu o cafea sau o pizza.

 Despre mine şi lumea benzii desenate

Acum câţiva ani, aflat la cumpărături, mi-am întâlnit educatoarea pe care am avut-o la grădiniţă. În ciuda vârstei ei avansate, m-a recunoscut şi şi-a amintit că-mi plăcea tare mult să desenez. M-a întrebat dacă mi-a ajutat în viaţă pasiunea mea pentru desen. Întrebarea m-a luat prin surprindere şi m-am bâlbâit puţin, dându-i un răspuns cam convenţional şi cam optimist, dar această întrebare m-a obsedat multă vreme apoi. M-am culpabilizat pentru răspunsul scurt, însă problema era mult mai complexă. Ce să-i fi spus? Că, asemenea lui Moebius, atunci când desenam trăiam deopotrivă Iadul creaţiei şi Raiul realizării? Că puţină lume mă încuraja? Că lumea BD era la propriu în alb şi negru, iar dacă personajele albe erau rare, introvertite şi sensibile, cele negre te întrebau ironic dacă mai faci „benzi colorate”, funcţionarii implicaţi în editare îţi dispreţuiau munca, lipsindu-te şi de originale, şi de drepturile de autor, artiştii plastici considerau minore preocupările tale, iar alţii te clamau public drept „un ratat”. Dar aş fi nedrept să rezum răspunsul doar la tuşa neagră a peniţei. La urma-urmei, negrul există pentru a pune în evidenţă albul. Şi albe sunt multe şi, în afară de satisfacţiile personale, de mica mea mea lume pe care am creat-o asemeni unui Demiurg, ca autor BD am avut posibilitatea să cunosc personaje şi personalităţi importante, precum Sorin Anghel, Sandu Florea, Pierre Pascal, Roland Francart, Paul Laffont, Irène Brunet, Colette Lastrayoli sau Louis Chance. Repet, ca să fiu bine înţeles: statutul meu de autor BD m-a făcut să ajung să-i cunosc pe toţi aceşti oameni deosebiţi implicaţi într-un fel sau altul în lumea benzii desenate. Şi, desigur, nu în ultimul rând, să-i cunosc pe membrii Benzii Desenate Craiovene.

Extras din "Cântecul tăcerii" (1994) O poveste rock ce oglindeşte bine atmosfera muzicală a anilor ’90: pionierat muzical, entuziasm, creativitate şi violenţă la adolescenţi. Apărută în „Vox Pop & Rock”.

Extras din „Citadela” (1987) O bandă desenată realizată cu un buget foarte mare pentru epoca respectivă, deoarece a necesitat contribuţia unor fotografii de calitate, colate în aranjamentul grafic. Încă inedită în suport publicistic deoarece a aşteptat ani buni evoluţia calităţii tiparului în banda desenată.

Extras din „Faraonul” (1990) O încercare moebiusiană, total necomercială prin subiectul ermetic şi lirismul frust adoptat. A apărut, total nepotrivit, într-un supliment pentru copii – „MiniAzi”. Mă întreb şi acum ce au priceput oare copiii aceia, în urma lecturii.

Fergonautul (1981) Fergonautul a apărut prima dată în Almanahul Ştiinţă şi Tehnică şi s-a bucurat rapid de un mare succes, deşi cele câteva planşe cu el au apărut la interval de câte un an. Din punctul meu de vedere el reprezintă doar o găselniţă, deoarece, ca personaj, n-a fost exploatat la justul potenţial. După Revoluţie nu şi-a mai găsit un suport publicistic optim.

Cercul se închide: o fotografie de acum 30 de ani.