Condiţia intelectualului

În sfârşit, anunţatul volum de eseuri al lui Victor Martin, numit chiar aşa – “Eseuri” -, a ieşit din tipgrafia editurii MJM. Şi pentru că tot m-a felicitat cineva pentru un articol al lui Victor, postat anterior, spunându-mi că e cel mai bun text al meu pe care l-a citit vreodată (!), vă ofer încă o mostră din volum. Un text cu incisivitatea (re)cunoscută a autorului, un text care va deranja pe unii, evident. Mai ales dacă sunt/ se consideră intelectuali.

 

Condiţia intelectualului

de Victor Martin

 

Inginerul nu este un intelectual. Nici scriitorul nu este un intelectual. Nici filozoful, nici profesorul, nici pictorul, nici criticul literar, nici strungarul. Până la un punct.

Acest punct este depăşirea condiţiei de inginer, scriitor, filozof etc. Este sărirea peste propria condiţie meschină şi saltul în intelectualitate.

Intelectual eşti pur şi simplu. Sau nu eşti.

Intelectualitatea este o formă superioară de autopercepţie şi percepţie externă, în acelaşi timp. Întâi trebuie să-ţi depăşeşti condiţia primară de inginer, istoric, filozof sau poet şi să treci la condiţia secundară, superioară, de intelectual.

Dacă ai ajuns la aceasta condiţie, e de la sine înţeles că ai capacitatea de a-ţi conştientiza condiţia. Nu mai rămâne decât să poţi demonstra şi altora că eşti intelectual. Dacă reuşeşti să activezi şi percepţia externă asupra ta, eşti un intelectual recunoscut. Nu cunoscut, ci recunoscut; sunt mulţi intelectuali de faţadă foarte cunoscuţi, dar nu recunoscuţi.

Numai intelectualul recunoscut se poate bucura de un succes real. Cunoscuţi sunt şi cântăreţii de manele, şi politicienii, dar aceştia nu sunt intelectuali. Numai intelectualul recunoscut este unul adevărat şi nu presupus intelectual. Să te crezi intelectual sau să te recunoască lumea ca intelectual nu este de-ajuns. Cele două componente, externă şi internă, publicul şi conştientientizarea proprie, trebuie să acţioneze simultan.

Nu mai vorbim de cea de-a treia componentă: cel care recunoaşte şi certifică calitatea de intelectual a cuiva. Dacă am face-o, ar trebui sa analizăm un lucru de la sine înţeles. Dacă un intelectual recunoaşte calitatea de intelectual a cuiva, iar el este recunoscut de un altul, care este recunoscut de un altul şi aşa mai departe, putem da, în acest lanţ teoretic, peste un intelectual ambiguu şi tot eşafodajul se dărâmă. Lucrul e imposibil deoarece doar un intelectual adevărat poate înţelege şi recunoaşte alt intelectual.

La nivel primar, de inginer, doctor, matematician, cercetător sau scriitor, poţi afirma că nu poţi înţelege ceva. Nu te faci de ruşine. Pui mâna pe carte, citeşti, socoteşti, cercetezi, perfecţionezi, inventezi, ajungi la o concluzie.

Profesionalismul lucrează cu adevăruri relative, intelectualitatea cu adevăruri absolute. Trecerea de la profesionalism la intelectualitate e drumul de la dialectică la dogmatism.

Dacă ai ajuns intelectual, nu mai ai voie să afirmi că nu înţelegi ceva. Pentru intelectual, nu există lucru de neînţeles; toate lucrurile sunt de la sine înţelese, dogmatice.

Intelectualul trebuie să înţeleagă orice, chiar şi la nivel intuitiv, dacă nu e posibil altfel. O inteligenţă superioară, cum este cea a intelectualului, nu are voie să se dea bătută în faţa enigmelor existenţiale sau de alt fel.

De la inteligenţă, se aşteaptă mai mult decât punerea în practică a unei idei: se aşteaptă ideea.

Condiţia de intelectual este o condiţie ingrată. Oamenii conştienţi de acest lucru se feresc să afirme că sunt intelectuali. Ca intelectual, se cere prea mult de la tine. Sună frumos să fii considerat intelectual şi numai proştii pot cădea în capcana de a se considera aşa, fără a avea vreun merit.

La starea de intelectual ajungi doar dacă îţi vezi de treabă, în condiţia ta primară de scriitor, inginer sau orice altceva. Dacă nu-ţi stă capul la faptul că ar fi bine să fii considerat intelectual, eşti mult mai liber să te perfecţionezi, să inventezi, să şlefuieşti ce-ai făcut. Dacă nu cauţi intelectualitatea ca pe o emblemă, aceasta poate plana asupra ta tot timpul.

E bine, totuşi, ca această aripă de înger să te atingă cât mai târziu posibil, să te lase să-ţi trăieşti viaţa şi să-ţi vezi de meseria de inginer, cercetător, filozof, scriitor de vagoane sau orice altceva.

Dacă vrei să distrugi un profesionist, dă-i iluzia că e intelectual! Începi să-l lauzi, să-l premiezi, să-l minţi că e peste măsură de frumos, talentat şi inteligent.

Desfiinţarea prin supraînfiinţare e o metodă cunoscută de veacuri, mai ales de cei vicleni. Se ştie că nu ţi-e prieten cel ce te laudă, ci acela care te critică, numai că puţini au predispoziţie să recepteze critica în mod pozitiv. Cei mai mulţi au predispoziţie să fie linguşiţi, lăudaţi, premiaţi sau retribuiţi fără merit şi văd intelectualitatea ca pe un scop în sine.

Între intelectualism şi intelectualitate e mare diferenţă; atât de mare, încât o văd foarte puţini.

Problema nu e dacă un inginer, filozof sau poet e un intelectual, ci faptul că, dacă vrea să fie un intelectual adevărat, de marcă, trebuie să sară cât mai târziu de pe treapta de meseriaş pe aceea de intelectual. Nu trebuie să ajungă la destinaţie uitând staţia de plecare.

Intelectualul forţat, cel care urmăreşte succesul facil, nu are viitor; fără trecut, nu există nici un viitor.

Condiţia de intelectual nu e legată neapărat de cognitiv, de diplome, premii sau medalii. Şi un sudor poate fi intelectual, cum, tot atât de bine, un academician poate să nu fie. Umbra Elenei Ceauşescu planează asupra multora.

Pseudointelectualii, cei care se denumesc singuri intelectuali, de un mic grup de prieteni sau de un mic grup de interese, deţin, pe moment, pârghiile puterii: reviste, televiziuni, rubrici permanente în ziare de mare tiraj sau funcţii bine plătite. Lor le convine să afirme că avem democraţie, dar aceasta nu e decât o pseudodemocraţie, o putere a poporului influenţat de ei. Puterea mârlanului nu poate susţine decât puterea pseudointelectualului, cel autoimpus şi fără nici un fundament profesional.

Un profesionist de excepţie poate deveni intelectual. Invers, drumul e imposibil. Intelectualul nu se denumeşte şi nu se autodenumeşte, intelectualitatea fiind mai mult sau mai puţin inefabilă.

Din păcate, avem prea mulţi intelectuali fabricaţi, doar aşa, să nu zicem că nu avem şi noi intelectuali. Până la o pătură de intelectuali adevăraţi, mai avem de mers. Aceştia nu se formează doar printr-o simplă schimbare de regim.

Orice tranziţie creează psudointelectualitate. De pseudointelectualii cu diplome goale sau doctorate compilate, se scapă greu. Cei ce se autointitulează azi intelectuali au de mâncat nişte bani; chiar şi de la UE. Când se va forma o intelectualitate adevărată, va fi nevoită să plătească oalele sparte de intelectualitatea actualei tranziţii. Tragic e faptul că adulatorii, sinceri sau falşi, te pot face intelectual pentru numai un vot, un sejur în Germania sau, mai rău, pentru o bere sau o friptură.

Epoca pe care o trăim e asemănătoare anilor ’50. Pseudointelectualii primilor ani de comunism au trăit din împrumuturi. Aceste împrumuturi au fost plătite, forțat, de cei ce au venit după ei, începând cu anii ’70 ai secolului trecut. Azi, fenomenul se repetă.

Există tendinţa de a-i considera intelectuali pe filologi, pentru că stau mai mult între cărţi. Nu timpul pierdut în bibliotecă te face intelectual, ci puterea de percepţie a ceea ce citeşti. Pot exista intelectuali care n-au citit decât o carte în viaţa lor. Depinde care este acea carte şi, mai ales, dacă ai înţeles-o bine, foarte bine chiar, altfel decât cel cu inteligenţă limitată. Marii teologi, revoluţionarii religiei, nu au avut nevoie decât de Biblie pentru a-şi fundamenta propriile concepte.

Degeaba stai în bibliotecă; numărul cărţilor citite nu-ţi foloseşte decât dacă ai înzestrarea naturală de a te ridica deasupra lor. Nu este intelectual cel ce a citit mult, ci acela care a citit cu folos.

Nimeni nu poate citi cât ar vrea; totdeauna rămâne ceva de citit. Totul e să ajungi în punctul în care nu te mai mulţumeşte nimic, să ajungi la inteligenţa superioară de a scrie ceea ce ţi-ar plăcea să citeşti. Dacă se întâmplă să-i placă şi cititorului acest lucru, sari de la nivelul de scriitor la acela de intelectual.

Nu toţi filologii sunt scriitori; intelectuali, nici atât.

Dacă eşti un inginer deprofesionalizat de sistem şi îţi găseşti un refugiu, de exemplu, ca redactor la o editură, nu prea înţelegi ce e cu tine acolo; editezi cărţi după ureche. Nefiind tu însuţi talentat, nu poţi descoperi talentul. Editurile n-ar trebui să angajeze redactori „pârâţi”, adică redactori care n-au ajuns la puterea de a înţelege mai mult; pot da faliment. Când nu înţelegi ce e cu tine într-o funcţie, e normal să nu înţelegi ce faci.

Dacă are vocaţie, profesionistul caută să sară la condiţia de intelectual şi să participe la formarea gustului public pentru ceea ce face el, să educe o masă de cititori. Dacă nu, rămâne ca-n piaţă.

De fapt, editurile noastre funcţionează ca magazinele din Bagdad; dau faliment şi se înfiinţează într-un ritm ameţitor. Un bun profesionist ia masa de cititori ca atare, lansând cartea şi urmărind ce se întâmplă. Cartea nu e, totuşi, varză, să o supui unei bune politici de piaţă şi atât. Neprofesionistul procedează la fel, duce o bună politică de piaţă, dar lansează chiar varză pe post de carte. În ambele cazuri, de-o fi bine, de-o fi rău, profesionistul şi neprofesionistul coexistă. Cine mai stă să-i identifice şi să-i separe?

O ţară dă lumii forte puţini intelectuali veritabili. Datorită bunului simţ, aceştia nu se exhibă, de cele mai multe ori rămânând simpli anonimi.

Cei mai mulţi sunt profesionişti rataţi, care, în paranoia lor, chiar se cred intelectuali.

E greu să deosebeşti un pseudointelectual, un meseriaş ratat, de profesionistul veritabil, cel îndreptăţit să aspire la o nouă calitate, cea de intelectual.

Dintre profesionişti, unii îşi văd de treaba lor, alţii fac saltul spre intelectualitate. Dacă au bani, se autosusţin. Dacă nu au, devin slugile celor ce se cred intelectuali, dar pe bani. Din cauza asta, discuţia diferenţei dintre intelectualii adevăraţi şi cei ce se cred nici nu trebuie pornită.

Privind întrebarea dacă inginerul este sau nu intelectual, părerea mea este că problema e falsă. Orice meserie, nu numai cea de inginer, trebuie să se raporteze la intelectualizare. E bine să fii intelectual, dar acest lucru nu trebuie să fie un scop în sine, ci o tendinţă firească a profesionistului veritabil de a-şi depăşi condiţia.

Mulţi deprofesionalizaţi şi-au făcut o meserie din a fi intelectuali. Fluturând intelectualitatea ca pe un steag, ei au devenit: activişti culturali, redactori după ureche, vorbitori de meserie, comentatori universali, secretari la filiale de partid sau de organizaţii internaţionale.

La urmă, judecătorul suprem este timpul, intelectualul inefabil care trebuie să cearnă totul. Oamenii se mai pot înşela sau pot fi cumpăraţi; timpul, nu.