Curcubeu pe cer

În 1987, proza „Curcubeu pe cer” câştiga premiul I la categoria „Cea mai bună nuvelă” din cadrul concursului anual organizat de revista „Ştiinţă şi Tehnică”. Firesc, lucrarea a fost publicată în Almanahul Anticipaţia din anul următor, doar că amputată de un segment consistent – un capitol întreg, motivaţia responsabilului de număr fiind că proza era prea lungă şi ar fi ocupat un spaţiu neconform în paginile publicaţiei. Staţi liniştiţi, aşadar, cenzura n-a fost de ordin ideologic sau politic şi am operat-o chiar eu, pus în faţa faptului de a elimina un număr n de pagini. Un capitol întreg a rămas deci în stadiu de manuscris şi mi s-a părut că măcar acum, după 20 şi ceva de ani, ar merita să dimensioneze la justa valoare proza respectivă. Drept pentru care vă ofer acum lucrarea integrală şi dumneavoastră veţi decide dacă proza a rezistat sau nu călătoriei temporale. Mulţumiri prietenului Gyuri, care a făcut posibilă această “reeditare”, descoperind, printr-un cotlon virtual şi prăfuit, textul transpus electronic de un fan entuziast şi anonim. (V.P.)

 

1.

Containerele-plutoane încă nu terminaseră de asolizat când Alef îşi scoase nasul afară din capsulă privind, curios ca orice proaspăt recrut, împrejurimile. N-avea cine ştie ce de văzut, conducerea alesese înadins un loc banal ce aducea cu o câmpie stearpă, cafenie la culoare, cu margini nedefinite, topite în aburul murdar al atmosferei, astfel încât soldaţii să se obişnuiască repede cu el. Încercă timid câţiva paşi, cu ochii în patru, şi biciui de câteva ori cu braţele aerul din jurul său. Era mulţumit: nici gravitaţia, nici aerul nu se prezentau anormal. Un container-pluton apăru la orizont, se apropie în viteză şi, trecându-i pe deasupra capului, coborî câteva sute de metri mai încolo. Alef se trântise la sol, speriat. Drăcia metalică ar fi putut să-l strivească şi n-ar fi fost vina nimănui. Cine-ar fi putut să prevadă că naveta, lansată de pe orbită dinspre faţa întunecată a planetei, avea să asolizeze, după o cădere curbă în care forţa lui Coriolis fusese riguros calculată, tocmai în extremitatea cealaltă a bilei chiar pe un soldat ce se găsise să încalce regulamentul, ieşind înaintea terminării operaţiunii?! Strâmbă din nas şi îşi continuă incursiunea.

– Ai un foc, amice? se trezi întrebat pe nepusă masă. Ceva mai încolo – era înciudat că nu-l observase – un „veteran” aştepta răspunsul. Se grăbi să-i satisfacă voia, aruncându-i medalionul-operaţional care conţinea şi bricheta. De ce i-o fi cerut-o? Avea în spatele lui un mic foc de tabără proaspăt aprins.

Alef îl cercetă circumspect. Sergentul – era un sergent – îşi aprindea tacticos ţigara, de parcă situaţia de luptă în care se aflau ar fi fost o simplă simulare, ba încă una dintre cele mai neizbutite.

– Eşti boboc? se văzu întrebat de fumătorul ce se lăsase deja jos, răspândind valuri de fum aromat. Nu te-am văzut pe navă. Din ce pluton faci parte?

Ezita să răspundă, îl sugruma abaterea, prima abatere pe care o comitea, şi cât de stupid fusese prins – ce prostie să ieşi până a nu primi ordinul! – tăcea, lăsându-şi greutatea de pe un picior pe altul, păstrând însă poziţia de drepţi, ignorând atitudinea pe care celălalt o aştepta de la el.

– Ei?! îşi întoarse sergentul privirea spre el. O frunte continuată cu un început de chelie, numai asta văzu Alef, n-avea curajul să-l privească în ochi pe interlocutor, aşa că răspunse stereotip:

– Sunt soldat Alef -78, plutonul întreţinere material solid din Colimatorium AAZQ.

– Lucrezi la pastă?

– Da.

Fruntea înaltă se coborî spre ţigară. Îi ghicea privirea pierdută în gol, gândul care îi zbura mai mult ca sigur spre munca brută pe care o depuneau ei, cei din plutonul deservind Colimatorium-ul, tot timpul zborului, curăţind anticamera energetică de deşeurile rămase de la pasta furnizoare de energie pentru navă.

– Muncă grea, nu? Stai jos, de ce nu stai jos?

Rămase puţin descumpănit. Era primul cadru superior lui ce îl trata de la egal la egal. Se aşeză prudent şi îşi recuperă medalionul-operaţional pe care sergentul îl lăsase pe sol.

– Am cerut mutarea la un pluton combativ, spuse. Îi era în continuare teamă de privirea celuilalt. Adăugă: Nu mi se pare grea munca de la Colimatorium, dar m-am înrolat ca să lupt, să lupt cu arma în mână, în prima linie! Pot face lucrul ăsta. Vreau să fac lucrul ăsta!

Îl invadă un val de fum.

– Şi ţi-au aprobat cererea?

– Nu ştiu. N-am aşteptat răspunsul. M-am îmbarcat din proprie iniţiativă în containerul-pluton.

– Hm… S-ar putea să sfârşească prost pentru tine.

– Înţelegeţi că sunt voluntar… Nu pot fi pedepsit pentru că am vrut să lupt. Nu sunt un dezertor.

– Uşor, tinere… Nu-i vorba de asta. Există o disciplină în armată. Un soldat bun trebuie să exceleze în orice sector militar. Cine ai vrea să deservească Colimatorium-ul? Şi eu, şi mai toţi, am trecut prin momentele astea. E adevărat, par penibile la prima vedere, dar o să vezi mai târziu că îţi vor conferi un sentiment de atotcunoaştere.

Tăcu pentru a trage din ţigară.

– Instructorii cunosc ce au de făcut. Să ştii că nimeni nu e lăsat în plata Domnului, dar trebuie să începi cu lucruri de felul acesta ca să ajungi un bun combatant.

Alef îşi umezi buzele.

– Vedeţi dumneavoastră, eu n-am nimic cu sistemul de instruire, dar pe undeva cred că s-a strecurat o greşeală în raţionamentul celor care conduc războiul. Ştiţi, eu m-am înrolat acum o lună şi m-am înrolat deoarece cred efectiv că numai de noi depinde ca războiul să ia o cotitură serioasă în favoarea noastră. Am absolvit Institutul de biotronică…

Se opri. Lângă sergent descinsese un „veteran” pântecos şi îi şoptea ceva la ureche, arătându-i nişte capsule aurii.

– Spune, spune, te ascult, zise sergentul, apoi îşi continuă discuţia intimă.

– Eu, reluă Alef, eu am absolvit Institutul de biotronică şi discutam destul de des cu colegii despre război, şi e firesc să fie aşa, să ne preocupe destinul nostru, al umanităţii…

Tăcu iar şi îşi înghiţi saliva. Cei doi discutau mai departe, ba chiar chicoteau acum. Grăsanul povestea ceva grozav de amuzant.

– Zi, zi, nu te opri…

Alef clipi des. Se simţea umilit şi făcea eforturi să-şi domolească iritarea.

– Ziceam că discutam des despre război, ridică el glasul ca să se facă auzit, să capteze atenţia, şi la un moment dat unul dintre noi spunea că războiul ar fi putut fi câştigat de mult timp dacă s-ar fi concentrat forţe mai mari în nişte puncte-cheie, adică să dăm lafosienilor o lovitură, două de graţie, şi avea dreptate pentru că, uitaţi, noi facem muncă de curăţenie a Colimatorium-ului, în loc să luptăm, înţelegeţi? Nu ştiu dacă înţelegeţi, cum să vă explic?… Să facem cumva…

Râsetele celor doi urcaseră acum la tonul normal, se părea că uitaseră de Alef, îi creau sentimentul că e în plus acolo, când interveni o voce puternică:

– Ce se întâmplă aici?

Lângă ei apăruse un căpitan subţirel care-i privea inexpresiv. Cei doi îi aruncară o ocheada fugară şi, ca şi cum nu l-ar fi văzut, îşi continuară discuţia hazlie.

– Ce se întâmplă aici? repetă întrebarea, răstită de data asta, ofiţerul. Lipsa sprâncenelor şi buzele răsfrânte îl impresionară pe Alef şi-l făcură să se ridice în picioare, ezitând la început, din ce în ce mai energic apoi. Luase poziţia de drepţi şi încremenise aşa. Cei doi tăcuseră şi ei, fără însă a se ridica de lângă foc. De altfel, căpitanul îl privea intens pe el. Ochii albaştri îl fixau, îl loveau necruţător. Inima i se făcuse mică, i se zvârcolea în piept. Buzele răsfrânte se mişcară:

– Soldat?

– Sunt soldat Alef -78, plutonul întreţinere material solid din Colimatorium AAZQ…

– De ce-ai părăsit dumneata containerul-pluton fără ordin de evacuare?

Alef simţi că începe să transpire în faţa privirii reci şi a buzelor răsfrânte cărora nu le putea explica simţământul nobil care îl împinsese să se înroleze în armată.

– Pregăteşte zbor 5.

Îşi acţionă stângaci mini-COMP-ul de la centură. Bâzâitul infim al capsulei-receptor din pavilionul urechii şi vizorul de plastic ce-i acoperi ochii îi confirmară starea de funcţionare a echipamentului.

– Pregătit zbor 5, spuse mecanic.

– 350, auzi în capsula-receptor.

– 350, repetă şi el.

Mini-COMP-ul creă instantaneu câmpul antigravitaţional şi Alef se trezi ridicat cu iuţeală la 350 de metri. Urcarea rapidă îi provocă o stare de vomă. De la înălţimea asta, suspendat ca un balon, vedea toată tabăra de containere-plutoane. Probabil că ordinul de ieşire se dăduse, căci puncte mici, mişcătoare, colorate în albastru, se deplasau în toate părţile, după programul stabilit.

– 20, auzi din nou vocea căpitanului.

– 20, repetă aproape în şoaptă, iar mini-COMP-ul, ascultător, îl coborî la altitudinea comandată. Căderea bruscă îi înceţoşă privirea şi stomacul i se lipi din nou de spate.

– Aşa, băiete, acum vei urca frumuşel 80 / vest – 40, 180 / sud-est 100 şi 500 / nord 75, ai priceput?

Avea impresia că buzele răsfrânte îi turuie toate coordonatele direct în ureche, că legătura radio e o glumă, de aceea când auzea vocea autoritară schiţa involuntar cu capul un gest de întoarcere într-o parte şi nu s-ar fi mirat dacă l-ar fi zărit pe căpitan lângă el. Repetă maşinal coordonatele şi se înălţă vectorial spre 500 de metri.

– Sfera, soldat, sfera!

Pricepu şi se făcu ghem. Era poziţia corectă a zborurilor individuale, servind atât la o bună vizibilitate a mediului, cât şi ca punct greu de atins de antiaeriană. Solul, la 500 de metri, era ceva cenuşiu-murdar, cu mici pete albicioase ce se voiau containere-plutoane.

De jos, căpitanul îl urmărea cu telenocularul de campanie.

– Acum, băiete, jos la 10, repede, apoi 1200!

Punctul numit Alef căzu vertiginos spre el, acceleraţia egală forţa gravitaţională, principiul echivalenţei se dovedi o dată în plus just. La 10 metri corpul făcut ghem se ciocni parcă de ceva nevăzut şi ţâşni cu viteză spre altitudinea de 1200 de metri. Dacă Alef ar fi fost un sistem inerţial, ar fi fost pur şi simplu aplatizat, câmpul însă îi conferea o mobilitate redutabilă. La 1100 de metri vectocardiograful individual dădu la iveală o îngrijorătoare activitate a inimii soldatului, iar căpitanul hotărî terminarea instrucţiei disciplinare.

– Poţi coborî, tinere.

Soldatul îl auzi ca prin vis. La înălţimea aceea, cu ochii închişi, simţea cum îl pătrunde serenitatea cerului nesfârşit. Costumul nu adapta chiar imediat temperatura complementară celei a împrejurimilor şi frigul îi crease o euforică stare de amorţeală. Nu mai era acum soldatul Alef, ci parte din planetă, se rotea o dată cu ea cu 0,000007 radiani pe secundă, o respira prin toată fiinţa, planeta era de fapt el, un ghem uriaş de materie şi energie, puternic şi…

– Îţi ordon să cobori, soldat!

… şi dependent. Ridică încet ploapele. Îi era încă greu să comande verbal coborârea la sol, ar fi preferat ca dorinţa să fie transmisă prin impulsuri nervoase, dar această modalitate nu se utiliza decât cu ordin special, în misiuni reale. Gemu:

– Zero!

Peste câteva secunde se afla din nou în faţa celor trei şi a focului de tabără. Flăcări. Frunte înaltă. Buze răsfrânte. Grasul rânjind. Flăcări. Capsule aurii de bere. Goale.

– Soldat Alef -78, cererea dumitale a fost aprobată. De azi serveşti sub ordinele mele.

Privire inexpresivă. Buze răsfrânte. Flăcări. Şi atât.

Mini-COMP-ul îi bâzâia încă în ureche, nedeconectat, îl închise. Căpitanul dispăruse. Se aşeză încet, cu privirea fixă pe foc. Cei doi se apropiară de el şi-l bătură pe spate. Grasul îi înşurubă în mână o capsulă aurie.

– Eşti de-al nostru acum, fiule, spuse. Eu-s Fidus, ăsta-i Romanticul. O să facem casă bună, sper. Te place şi căpitanul Darso, am mirosit eu.

– Dacă în felul ăsta place, aş vrea să-l văd cum dispreţuieşte.

Prea-plinul personaj râse cu poftă. Romanticul zâmbi.

– Ce fel de om este ăsta? întrebă Alef. Cum naiba a avansat atât de repede? Este destul de tânăr pentru un căpitan.

– Cum de-a avansat atât de repede? Cum de-a devenit căpitan la o vârstă atât de fragedă? Ehei, cred că ne-ar lua mult timp să dăm o explicaţie concretă. Cauzele ar trebui căutate încă din copilăria lui, din clipele vieţii sale, algoritmul evoluţiei ne rămâne, din păcate, necunoscut. Trebuie să mărturisesc – şi încă cu destule umbre de regret – că nu cunosc mai nimic despre trecutul lui. Circulă unele anecdote, care, cu timpul, au căpătat dimensiuni mitice datorită insolitului şi numărului lor restrâns. Una din ele datează, se spune, de pe timpul când era cadet în şcoala militară. Să tot fie de atunci… habar n-am câţi ani, de altfel nu m-aş mira ca nici cei din conducere să nu ştie cât a trecut de când a absolvit şcoala sau ce vârstă are, iar faţa lui nu trădează niciun timp, ai observat? Cică, la absolvire, un general-profesor, cam ramolit şi excentric, a pus tot contingentul să urle ca lupii şi le-a dat note după calitatea execuţiei. În concepţia lui, ofiţerii nu-şi puteau impune autoritatea soldaţilor decât prin forţa vocii.

– Şi n-au reclamat? Au acceptat să le fie călcată demnitatea în picioare?

– Acum vine partea cea mai interesantă. Toată lumea ştia de pilele care-l ţinuseră pe moş o viaţă în şcoală, aşa încât o reclamaţie n-ar fi făcut aştceva decât să le taie craca de sub picioare. Darso a fost singurul care a mişcat, dar într-un mod original, care i-a adus faima şi i-a pus în umbră de neputincioşi pe colegii lui. Din cauza asta nu se laudă nimeni că a fost camarad cu el.

Romanticul îşi scărpină bărbia, tacticos.

– Ei, în ce fel a mişcat? întrebă nerăbdător Alef.

Fidus izbucni gălăgios în râs:

– În ce fel a mişcat, zici? Păi a mişcat din deget şi a trimis conducerii şcolii un mesaj prin ansiblu. Caporalul care l-a recepţionat – un dobitoc şi jumătate – s-a prezentat la boşorog cu o mutră amărâtă. „Am o veste tristă, zice, trebuie să anunţ că familia cuiva din şcoală a fost devorată de lupi într-o excursie stupidă într-unul din parcurile naturale de pe Terra. Cum să procedez?” „Simplu, zice generalul, avem elevi cu moralul de fier. I-o spui clar şi în faţă. Încă un exerciţiu de călire cazonă!” „Păi, e vorba de familia dumneavoastră”, zice dobitocul cu voce gâtuită. Boşorogul a căzut lat: infarct; a stat o lună la reparaţii.

– Şi n-au depistat de unde fusese trimis mesajul?

– Ba da: chiar din biroul moşului; ai dracu’ diversionişti!

– Ce anecdotă!

– Ai dreptate, e o simplă anecdotă, cu sare şi piper, îi răspunse Romanticul aruncând încă un vreasc pe foc. Gândeşte-te însă la modul în care s-a răzbunat pe moş şi o să vezi că deja spune multe despre felul cum s-a descurcat mai târziu în viaţă, despre cum gândea. Voiai să ştii despre modul cum a fost avansat atât de repede. Ştii ce grad avea înaintea celui de căpitan? Sublocotenent. Da, da, nu te uita aşa la mine, a sărit dintr-o dată la căpitan după povestea cu caseta.

– Ce poveste cu caseta?

– Am să ţi-o spun. Acum un an, compania din care făcea parte Darso, pe atunci sublocotenent din cauza unor retrogradări dubioase, primise misiunea de a epura o amărâtă de planetă din sectorul o sută şi ceva…

– Deci, cam pe lângă Norii lui Magelan…

– Da, da, sectoarele între o sută şi două sute cam pe acolo sunt. Oricum, au debarcat cu tot cadabalâcul – comandantul companiei nu era un strateg nici măcar de mâna a cincea – fără ca în prealabil să fi trimis vreo grupă de cercetaşi aero. S-au bazat doar pe spionii informaţionali. Au alcătuit apoi coloana de cercetare, varianta obişnuită: avangarda, grosul şi…

– Şi petecul de pe tur, se hlizi Fidus.

– Ce petec? întrebă cu naivitate Alef.

– Ariergarda, desigur. Deoarece Darso era un bun soldat, servea în avangardă. Erau şase: doi soldaţi, un caporal, un sergent, el şi, bineînţeles, conducătorul în grad al grupului – un locotenent experimantat în acest fel de acţiuni. Compania le-a dat şase ore avans, suficient timp pentru a efectua o cercetare completă a terenului. Avansau în formaţie de către doi, observând posaci detaliile mediului înconjurător. Mergeau zgribuliţi pentru că frigul, năpraznicul frig de pe planetă li se strecura prin orice crăpătură sau fantă din costum, şi le paraliza orice mişcare. Mergeau resemnaţi, ştiind că etanşizarea totală a organismului nu era permisă decât în situaţii-limită de tipul 10b sau 11h.

– Bacterii atmosferice sau lipsă oxigen, recită Alef.

– Exact. Se vede că eşti tare la teorie. Valea pe care o străbăteau era împânzită de structuri minerale, ca nişte arbuşti sau rădăcini cu crengile amalgamate în noduri înspăimântătoare, lungindu-se spre punctul imaginar spre care mărşăluiau ei. Pulberea albă, fină, pudrând întreaga vale, amintea de zăpada terriană, dar n-avea gingăşia ei, ci scârţâia aspră sub fiecare pas, ca un scrâşnet de nemulţumire al planetei vioalată de război. Medalioanele-operaţionale clipeau rar într-un roşu stins, semnalând că pe o mare rază în jur totul era mort, pustiu. Cerul cenuşiu, mult mai închis decât albeaţa solului, crea un efect deprimant pe care cei şase se forţau să-l ignore, concentrându-se pe efectuarea misiunii. Mergeau de câteva ore bune, rădăcinile le indicau mereu înainte, spre o ţintă oarbă, necunoscută, indiferentă şi periculoasă, iar ei, soldaţi cu cheie şi arc, se executau fără comentarii sau şovăire, ca nişte soldăţei de plumb ce erau. Nimeni n-ar fi ştiut să spună când au intrat efectiv în oraş. Au observat că, dintr-o dată, erau înconjuraţi de ciudate forme şi ciudate străzi, apoi şi-au amintit, au crezut că-şi amintesc, că nu dăduseră importanţă corpurilor răzleţe dintre arborii minerali, le consideraseră forme naturale până când, dintr-odată, formaseră un mediu ce nu putea fi trecut cu vederea. O forţă inteligentă acţionase aici, construise movilele şi blocurile cu geamuri, cu uşi şi însemne colorate pe frontispiciuri, trasase cu migală trotuare şi scări, sădise stâlpi şi balustrade, înghesuise parcuri şi parcări în locuri neaşteptate, stigmatizase cu bogate arabescuri clădiri importante. Cei şase erau cu atât mai uimiţi cu cât operaţionalii nu le semnalaseră acestă zonă urbană, iar palida lumină roşie le amintea, clipind leneş, că totul e pustiu, părăsit. Efectuară prin sondaj cinci-şase razii în clădiri diverse, fără a descoperi nimic viu, mişcător. Darso încerca să pătrundă taina mediului urban, străduindu-se să înţeleagă, de exemplu, rostul culorilor, aşezării lor în stranii tablouri abstracte pe faţadele clădirilor. Locotenentul le-a amintit că acest lucru va cădea în sarcina univeristoriologilor, a lăsat balizele informaţionale şi a dat semnalul de plecare. Au ieşit din oraş la fel cum au intrat: s-au trezit deodată înconjuraţi din nou de alba câmpie înţesată cu crengi minerale, îndoite spre înainte, mereu înainte. Drumul a continuat astfel zeci de ore, drămuit doar de popasurile dese, în care cei şase, tăcuţi, scrutau pe sub sprâncene cerul deprimant, lansau balize informaţionale pentru grosul trupei sau consumau energoturile necesare menţinerii bioritmului în stare de veghe. Un alt oraş-supriză a apărut în drumul lor, apoi altul, şi altul şi din nou rădăcinile le arătau înainte, blestematul înainte gol, fără viaţă, searbăd, împopoţonat cu albul şi cenuşiul spurcat. Locotenentul dădea semne de pierdere a calmului, ca şi ceilalţi de altfel, mărise ritmul de deplasare, într-un rând aruncase cu medalionul-operaţional într-un zid, făcând să înceteze clipitul roşu pentru totdeauna. Peste optsprezece ore, aveau să descopere, în primul oraş întâlnit, lângă un zid, rămăşiţele medalionului. Locotenentul urlase de stupoare, ceilalţi se simţiseră ciudat, ca şi cum raţiunea le bascula undeva, într-o zonă a schizofreniei, singurul care şi-a păstrat calmul a fost Darso. Observase până atunci cu atenţie culorile de pe case. Bănuia de mult, abia acum căpătase certitudinea: se învârteau în cerc. Şi-a formulat constatarea în faţa locotenentului. Au convenit ca la ieşirea în câmp deschis să schimbe direcţia. Au lansat o baliză informaţională cu modificarea cursului de deplasare şi au pătruns printre arbuştii vitrificaţi. După câţiva paşi, aveau să constate, cu sporită stupoare, că proeminenţele minerale le indicau de această dată direcţia nouă. Cuprinşi de temeri şi mult mai puţin vigilenţi, au mers îndârjiţi până la prima aşezare urbană.  Lângă un zid, lângă un binecunoscut zid, medalionul stricat îi aştepta parcă dintotdeauna. Unul din soldaţi a mânjit peretele casei cu inscripţia „Planeta dracului!” Aveau să se izbească de ea ori de câte ori pătrundeau în oraş, indiferent de direcţia pe care o alegeau în parcursul lor. Făcea parte acum din binecunoscutul, veşnicul câmp alb cu cupolă cenuşie, din degetele minerale care, împietrite în apostrofare, le indicau aceeaşi direcţie, spre înainte, doar înainte, din oraşul pustiu cu medalion stricat. Într-una din zile, locotenentul i-a părăsit. Nu l-au căutat. Ştiau că, indiferent în ce parte o apucase, îl vor găsi în faţa lor, numai în faţa lor şi l-au găsit, într-adevăr. Se izolase în costumul său şi îşi oprise alimentarea cu aer. L-au îngropat aşa cum era. Costumul avea să-i servească de sicriu, iar crucea, simbolica cruce minerală deveni un element familiar al decorului în nesfârşitul lor drum în cerc. Darso preluă comanda grupei şi aşteptară liniştiţi sosirea grosului armatei. „Suntem prinşi într-un câmp planetar, explică el nedumeritului comandant, progresia noastră nu se realizează decât pe liniile de forţă ale câmpului. Priviţi structurile minerale din jur, nu arată decât o direcţie.” Comandantul cântări îndelung situaţia şi comandă părăsirea planetei, dar primele navete se întoarseră ciudat de repede, evitând în ultimul moment ciocnirea cu solul. „Cum explici asta, sublocotenent? Tot câmpul?” fu întrebat. Darso îşi clătină trist capul. „Formăm un câmp biologic mult prea mare ca să putem scăpa de interferenţa câmpului general.” Pe faţa comandantului se instaură neliniştea. „Nici sistemul de comunicaţii prin ansiblu nu pare să funcţioneze, probabil din aceeaşi cauză. Ce-i de făcut?” „M-am gândit mult la ce s-ar putea face…” aproape şopti Draso aţintindu-şi anihilatorul de câmp asupra superiorului şi nelăsându-i acestuia timp nici să clipească: îl dematerializă instantaneu. Fluierând încetişor, învingându-şi tracul, dematerializă apoi sitematic întreaga companie, până la ultimul om. Cei mai mulţi nici n-au ştiut ce se întâmplă cu ei şi asta îl consola într-un fel pe Darso. Naveta lui a părăsit planeta şi s-a înapoiat la flotă. Pe toată durata desfăşurării procesului a ţinut să păstreze la centură caseta neagră pe care o adusese de pe planetă. „Ce ai de spus în favoarea ta?” îl întrebase judecătorul de instrucţie. „Am procedat în unicul mod în care se putea face ceva. Armata n-ar fi fost niciodată informată de planeta-capcană. Sute de mii de soldaţi au scăpat astfel de excluderea din luptă.” „Totuşi, a mormăit avocatul acuzării, atâţi militari experimantaţi pierduţi… Nu e cam mare pierderea?” „Nu sunt decât dintr-un punct de vedere pierduţi”, a glăsuit Darso şi a predat caseta. Fapta avea să-i aducă gradul de căpitan.

– Şi ce era în casetă? Întrebă aţâţat Alef.

Romanticul îl lăsă să se foiască nerăbdător, apoi răspunse pe un ton voit indiferent, menit să epateze:

– Ce să fie? Codurile genetice ale celor din companie!

– Puştiul rămase mut. Fidus chicoti.

– Ţi-au căzut ochii-n gură, a? Văd că te uiţi printre dinţi, ca la puşcărie…

Nu fu băgat în seamă. Puştiul îl privea fix pe Romantic, care, la rându-i, privea cu atenţie focul, păstorindu-i cu un băţ flăcările.

– Ha! izbucni el deodată.

Ceilalţi se întoarseră spre el.

– Ei şi? Vreţi să-l admir pentru asta? Vă spun eu ce-aş fi făcut în locul comisiei de judecată: l-aş fi executat! Da, da, l-aş fi executat ca pe-un câine. Ce lege, ce amendament îi dă lui dreptul să-şi omoare deliberat camarazii – chestia cu codurile genetice e o prostie! – trebuie să dispui de-o genă neumană ca să-ţi poţi lichida cu atâta sânge rece semenii… Omul ăsta nu e întreg la minte!

– Era singura posibilitate de a ieşi din impas. Dacă vrei, o poţi socoti o bătălie câştigată, un punct pentru noi…

– lasă-mă, domn’le, cu texte dintr-astea! N-o să mă convingi dumneata că eu o să câştig sistematic războiul ucigându-mi camarazii. Înseamnă că nu mai ştim pentru cine luptăm, că bătălia e lipsită de sens uman, în favoarea unei idei abstracte. Eu unul lupt pentru oameni, adică şi pentru dumneata, şi pentru dumnealui, şi pentru căpitan. Dar ăsta nu e om…

– Tinere! Eu, în locul tău…, încercă Romanticul.

– Bine, ştiu că-l admiraţi, dar nu merită, v-o spun eu. Nu e om. A crezut vreodată în cineva? Adică, s-o spunem pe şleau: a ţinut vreodată la cineva? Vreo mamă, vreo iubită, vreun căţel…? Sunt convins că nici n-a ştiut ce-i adolescenţa, că a petrecut-o printre cărţi şi hărţi strategice şi sub omul ăsta, de o cruzime nemaipomenită, o să lupt eu, în speranţa că nu mă va omorî în viitorul minut…

– Încetează! urlă Romanticul ridicându-se în picioare.

Flăcările îi desenau umbre mişcătoare pe faţă. Muşchii fălcii i se încordau spasmotic. Îşi impuse să fie calm şi se reaşeză.

– Eşti încă tânăr. Impulsiv. Cu principii. Nu-i rău. O să înţelegi însă mai târziu… Într-un război împănat de sacrificii, umanitatea se cântăreşte cu altă balanţă. Crezi că trebuie să fii anormal ca să acţionezi într-un mod sau altul în astfel de cazuri? Pune un om obişnuit, cel mai normal om într-o situaţie excepţională şi vei rămâne uimit de cum o să reacţioneze. Şi asta e o particularitate umană.

Scotoci prin buzunarul de pe coapsă şi scoase o hârtie împăturită cu grijă.

– Uite, îţi voi citi ceva.

Îşi umezi buzele. Se auzeau doar lemnele troznind în foc. Fidus manevra telenocularul de campanie, căutând în aerul lăptos din jurul taberei ceva interesant.

– Poate n-o s-o interpretez prea bine:

„O, şi ce ruşine mi-e că am putu lua drept

O fiinţă extraordinară

O femeie care s-a dovedit mai târziu atât de comună, deşi nici măcar

O singură dată n-am mai întâlnit un asemenea

Om care să aibă

O atât de mare influenţă asupra-mi. De aceea am convenit să

O omor încă de atunci în mintea mea ca să nu mai existe apoi

O draperie care să dispară lăsându-mi-

O înfiorător de goală. Şi banală.”

– O, o, o, se maimuţări Fidus. Fir-aş al dracului, am cunoscut pe vremuri un pilot care ştia cele mai grozave poezii. Una din ele – mi-a plăcut teribil, d-aia o ţiu minte – suna cam aşa: „Cu combinezonu’ ridicat/ Sosea o mândră din Sistemul Rat…”

– Termină, grasule, nu-i momentul, crede-mă…

Romanticul îl privi fix pe puşti.

– Ai priceput? Să te pună naiba să-i aminteşti vreodată de rândurile astea, că ai încurcat-o cu mine!

– Stai, mă, cine-a scris asta? mormâi Fidus cu ochii ascunşi de telenocular.

– Nu, fiţi liniştit, spuse  Alef, nu-mi e felul să mă amestec în treburile astea. Cred că aveţi dreptate: privim lucrurile din vârste diferite. Poate că n-o să pot înţelege decât în timp…

– Mă bucur sincer că cel puţin din punctul ăsta de vedere…, începu Romanticul, dar nu-şi termină fraza.

– Ia uite-i, mă! ţipă grăsanul.

Telenocularul circulă prin mâinile fiecăruia. În dreptunghiul verzui se zărea la gradaţia 7 km o siluetă întunecată mărginită de un halou portocaliu. În spate se zăreau vag umbrele unor coloşi ce puteau fi clădiri sau nave spaţiale. Fără să ştie de ce, Alef se simţi invadat de o emoţie ciudată, în care se amestecau frica şi bucuria. Zărea pentru prima dată silueta unui lafosian adevărat, chiar dacă nu se distingea niciun detaliu de fizionomie.

– Vezi, mă, frumoşii, că nu erau departe de noi, turui Fidus. Bă, puştiule, tu ziceai c-ai venit să lupţi. Hai să vedem care din noi ţi-l nimereşte pe ăla drept în scăfârlie de aici, de la 7 kilometri? Fără corector, e clar?

Puştiul muşcă din provocare. Se întinse pe jos şi deconectă corectorul automat de la generator. Alături, din picioare, Fidus îşi reglă şi el, manual, poziţia generatorului. Alef ochi. Prinse bine în vizor silueta inamicului şi declanşă generatorul de poli, care oscilă în diferite sarcini până ce nimeri polul de semn opus ţintei. Fulgerul se formă din ţeava generatorului instantaneu, descrise o parabolă imensă şi trecu la o palmă de capul victimei, distrugând o navă din spate.

– Fără corector te înşeală vizorul, spuse grasul şi slobozi şi el raza-fulger care nimeri ţinta în plin.

O torţă vie se nărui acolo, departe, pe sol.

– Hai, mă, făcu el, care mai scoţi capul să-ţi pun stea în frunte?

Aşteptă câteva minute şi se plictisi.

– Tragi bine fără corector automat! glăsui plin de admiraţie puştiul.

Romanticul stingea focul cu piciorul.

– Şi duşmanul acela era o fiinţă, spuse, ba chiar una inteligentă.

Se depărtă şi intră într-un container-pluton.

 

 

2.

Nu era dimineaţă când se trezi Alef pentru că în situaţia de luptă timpul nu mai e acelaşi pentru toţi. Bioritmurile se modifică pe companii sau batalioane. Se doarme în trei schimburi, organismul militar e în permanentă activitate şi orice ofensivă venită din exterior nu se constituie într-un element-surpriză.

Alef se deşteptă aşadar în mijlocul zilei şi se prezentă, conform programului, la verificarea cotidiană a echipamentului. Verificarea se făcea global, soldatul echipat cu toate accesoriile trecea printr-o zonă de influenţă care emitea o hologramă spectrală a câmpului generat de echipament şi organism. Totul nu dura mai mult de 10 secunde. Tânărul îşi aştepta calm rândul. Un bâzâit avertizor indică neconcordanţa spectrală a câmpului celui din faţa sa. Tehnicianul de serviciu îi întinse ghinionistului cartela analizei. Distonaţia era de natură organică şi avu ca rezultat internarea celui vizat în containerul de tratament. Cu Alef merse bine, proiecţia multicoloră îl găsi apt, astfel încât el se îndreptă spre locul unde, deunăzi, discutase cu noii săi camarazi. Erau acolo. Nu veniseră de mult timp. Romanticul tocmai genera o aprindere şi puştiul se întrebă din nou ce rost avea focul acela de tabără a cărui căldură sau lumină n-o simţea nimeni, în afara faptului că se voia un pretext în întâlnirile lor. Fidus era mai încolo, localiza în vizorul generatorului său ceva.

– Fă-te-ncoa’ ţâcă! Îl vezi pe ăla de la ei care stă de şase? Pe-o cutie de bere că-l nimeresc din prima!

Silueta întunecată de pe ecran părea că aşteaptă liniştită ca fulgerul grăsanului să o evapore. Emana un sentiment de resemnare absurd pe care parcă-l degajă uneori ţintele de plastic în poligonul de exerciţii. Alef îşi întoarse faţa.

– La fix! se auzi glasul triumfător al trăgătorului. Să mor io, merit şi două cutii de bere! Sunt singurul, domn’le, care am atâtea victime în cârcă de când am venit pe planetă.

– Ai şi de ce să fii mândru, ce să-ţi spun… O să iei Ferdoul de Onoare! îi tăie entuziasmul Romanticul, încreţindu-şi fruntea înaltă. Privi apoi către zona de verificare, admirând jerbele colorate, aurorele ce împodobeau emfatic contururile soldaţilor, în timp ce-şi aprindea o ţigară.

– Spune-mi, tinere, ai văzut vreodată un curcubeu? Dar, sincer, un curcubeu adevărat, după o ploaie caldă de vară?

Alef înălţă din umeri, zâmbind încurcat.

– Eu n-am crescut pe Pământ. Am văzut însă filme. Ştiu, sunt frumoase curcubeiele astea. E un fenomen optic care…

– N-ai văzut nimic, spuse Romanticul întinzându-se pe jos, ţinând ţigara între dinţi, orientată vertical. Nu poţi să simţi dacă n-ai fost acolo, dacă nu te-ai udat până la piele de apa mirosind a proaspăt, dacă n-ai călcat cu picioarele goale iarba crudă mustind de lichid şi dacă n-ai ţipat de bucurie atunci când toarta pământului s-a întins multicoloră de la un cap la altul al orizontului… Asta e adevărata viaţă, în clipele acelea te simţi pătruns de adevăratul sens al existenţei, eşti fericit că trăieşti. Şi idiotul ăsta crede că dacă a ras doi lafosieni e teribil.

– Ar trebui s-o facem toţi, mormăi Alef, e datoria noastră faţă de noi, de viaţa noastră. Dar să luptăm, nu să ne amăgim cu corvezi şi instrucţii disciplinare.

– Măi, băiatule, măi… Noi de fapt n-ar mai trebui să fim acum aici, să acţionăm în virtutea inerţiei de atâţia ani. Războiul s-a dat atunci, la început, nişte capete pătrate ne plimbă însă în continuare de colo-colo, mulţi pier şi pier degeaba, măcelărindu-se cu nişte duşmani necunoscuţi, pentru cauze necunoscute. Spune-mi, ce voiam noi să apărăm, de ce s-a iscat această conflagraţie? Ştii?

– Mda, sigur. La mijloc a fost decalajul economic dintre cele două civilizaţii, iar contactul dintre ele ducea inevitabil la decăderea lumilor terriene fără acest război. Din cauza asta afirm că e necesar să ne facem cu sârg datoria, dacă nu vrem să pierdem ceea ce natura a creat în mii şi mii de ani: societatea umană.

– Bun, atunci spune-mi: cum a avansat economia pământeană de la începutul acestui război, câte trepte a mai suit omenirea ucigând şi distrugând, profilându-şi toate forţele în fabricarea de arme, hm? E logic?

– E logic atunci când parametrii extraterrieni pătrund printre noi, umilindu-ne, creându-ne complexe de inferioritate, distrugându-ne sâmburele uman care ne caracterizează.

– Şi ce e vina lor că noi am încercat, reţine: noi, nu ne-a obligat nimeni, că am încercat să profităm de cumulul lor energo-economic, fără să căutăm să-i înţelegem în prealabil? A preocupat pe cineva să ştie cum simt aceste fiinţe, cum percep arta, le-a transmis vreodată cineva impresiile despre curcubeul acela superb care ne umanizează mai mult decât orice indice de dezvoltare materială? Sunt sigur că unitatea de simţire ar fi fost cel mai indicat contact extraterrian şi arta îşi are aici locul ei, traduce cumva stări şi emoţii prin alte mijloace de percepere. Domeniul artistic e o punte de legătură universală.

Puştiul ridică o sprânceană:

– Nu ştiu, aveţi un fel deosebit de a vedea lucrurile. Nu pot să vă înţeleg până la capăt, eu le privesc din alt unghi. Poate că fiecare dintre noi are dreptate şi că adevărul se află undeva pe la mijloc.

Fulgerul apăru de undeva din afara taberei, trecu la o palmă de capul lui Fidus, care-i asculta din picioare, lovi containerul-pluton şi pieri într-o jerbă de flăcări. Un al doilea fulger incendie căpăţâna grasului şi-l transformă într-o torţă umană. Totul se petrecu atât de repede încât Romanticul şi Alef asistară nedumeriţi la succesiunea evenimentelor, fără a realiza imediat grozăvia incidentului. Sirena de alarmă bâzâi înnebunitor în întreaga tabără, totul paraliză. Cei doi se aruncară la pământ şi rămaseră aşa, trăgând cu coada ochiului la grămăjoara fumegândă ce se numise Fidus. Pe Alef îl cuprinsese un tremur nervos şi fu nevoie de mâna puternică şi autoritară a Romanticului ca să-l ţintuiască locului. Trecură câteva minute bune, sirena anunţă remedierea câmpului de protecţie al taberei, căpitanul Darso împreună cu o echipă de constatare efectuară ancheta de rigoare. Întrebări, măsurători, încasetarea rămăşiţelor defunctului. Rapid, metodic.

Romanticul se comportă exemplar, deosebit de calm, ajută la toate aceste acţiuni, dar, rămas singur, îşi şterse câteva lacrimi.

– Ţineaţi atât de mult la el? auzi din spatele lui.

Alef îl studia cu interes.

– Era un om prea simplu pentru anturajul dumneavoastră.

– Asta n-are niciun fel de importanţă. Ne legau nişte lucruri mai mari decât orice univers. Nu cred că ţi-aş putea explica.

– Nu vreţi să-mi povestiţi? spuse Alef aşezându-se. Până la antrenamentul general mai e o jumătate de ceas. Cum l-aţi cunoscut?

Romanticul tăcu un moment. Ochii îşi focalizau ţinta undeva, departe, în trecut. Atmosfera se umplu de ceaţa amintirilor şi cuvintele luară încetul cu încetul locul decorului.

 

– L-am cunoscut acum zece luni, într-o misiune deosebită.

Iria era un astru roşcovan din sistemul Analthea, o aglomerare de gaze clocotinde, fapt ce-i conferea culoarea amintită. Deasupra bulionului dens, cu mase incredibil de mari, pe unul din straturile de gaze uşoare de înveliş, atârna colonia ce-şi împrumutase cu generozitate numele astrului. Iria. Privită dinspre cosmos, având ca fundal impunătorul glob, părea o sferă întunecată, austeră în totalitatea ei, pe care sclipeau din când în când lumini rebele, cel puţin aceasta era imaginea ce o întrezăream de la bordul containerului-pluton cu care ne îndreptam spre ea. În realitate, era o construcţie mai mult decât interesantă, deoarece, în ciuda miilor de module urbane menţinute în suspensie de liniile de forţă radiale ale celor două surse energetice de poli opuşi, pasarelele, căile de acces şi circulaţie uneau prin mii de legături geometricele corpuri, alcătuind o densă reţea asemănătoare unei structuri moleculare. Iria se bucura de o vârstă respectabilă. Cei o mie de ani săpaţi în existenţa ei aduseseră staţiei de origine de doi kilometri pătraţi alţi o mie patru sute şi, o dată cu ei, o istorie, o cultură şi un drum evolutiv propriu. Ascendenţa acestei complexe şi inedite forme de civilizaţie trebuie aflată şi justificată în prezenţa gazului teribonic, existent din belşug în astrul central, folosit în urmă cu o mie de ani ca excelent combustibil de nave. Apariţia propulsiei fotonice s-a dispensat de serviciile unei deja bogate metropole, extinsă şi diversificată într-un ecosistem închis, de invidiat de către planetele condamnate de poluare. Deşi pelerinajul se rărise, giganticul oraş îşi continuase evoluţia şi, ca să fiu sincer, aş afirma că istoria Iriei a început să prindă contur abia atunci, în clipele de cumpănă ale alegerii drumului. Cele cinci milioane de locuitori, în bună parte spaţio-chimişti, dar şi funcţionari ai gospodăririi urbane şi pelerini din mai multe sisteme, întemeiaţi în familii, au încercat să dea o nouă coloratură sensului existenţei lor, concentrându-şi eforturile în edificarea coloniei. Registrul de convieţuire deosebit, reunind laolaltă, într-un spaţiu exploatat la maximum, uriaşa populaţie, imposibilitatea existenţei sectoarelor private şi a spaţiilor întinse, monotonia stereotipă a mediului citadin şi condiţiile spaţiale de existenţă au generat o artă de un tip special, abstractă şi logică, adresându-se singurei porţi spre spaţii infinite: creierul uman. Matematica, arta şi modul de viaţă ocupau un loc important în viaţa irienilor, fapt ce a dus încetul cu încetul la o tipizare a individului, îndepărtându-l, prin uniformizarea preferinţelor, de arta tradiţională. Afectat în mod serios, acest sector, ce ocupa o bună parte din monopolul coloniei, a generat un război civil soldat cu numeroase victime. O dată cu dobândirea victoriei, Iria cea nouă îşi câştigă şi independenţa faţă de leagănul terrian şi de-abia atunci începu, cu un entuziasm şi un raţionalism uimitor, reconstruirea cu totul revoluţionară a metropolei. Structura economică, politică şi artistică, reduse la simple formule matematice, face imposibilă existenţa vreunei doctrine religioase sau evadări onirice. Realul dobândeşte acolo un statut înfricoşător pentru noi, cei din afara Iriei, dar face posibilă evoluţia în salturi regulate a unei societăţi democratice, asemenea unui organism viu, perfect coordonat, pentru care noţiunea de război devine abjectă şi lipsită de sens. De altfel, a fost singura naţiune care nu a aderat conflictului terriano-lafosian. Faptul acesta o făcea să fie vulnerabilă întrucâtva unei virtuale agresiuni externe, ceea ce s-a şi întâmplat pe undeva, căci, atunci când confruntările au ajuns la marginea Galaxiei, lafosienii şi-au trimis cercetaşi şi pe Iria. Guvernul terrian a avut destulă bătaie de cap în a convinge conducerea coloniei de necesitatea eliminării intruşilor ce constituiau prin chiar caracterul lor de avangardă un pericol pentru liniştea viitoare a oraşului. În cele din urmă, flota noastră a primit aprobarea ca trei militari să debarce pe sfera citadină şi să efectueze operaţiunea necesară de epurare, fără însă a clinti nici măcar un fir de păr localnicilor, şi aşa se face că ne-am trezit eu, Fidus şi Darso într-un container-pluton ce se îndrepta avid spre astrul de pulberi roşiatice Nici până astăzi nu ştiu pe baza cărui criteriu am fost aleşi noi. Nu eram o echipă omogenă. Serveam de puţin timp sub ordinele căpitanului, iar pe Fidus nu-l văzusem în viaţa mea. Gândind la toate astea şi la multe altele, după ce Darso ne expusese scopul misiunii noastre, găseam aberant, lipsit de sens, să epurăm o zonă mustind de populaţie, fără să facem rău nimănui. Fascinanta platformă-aeroport a Iriei ne-a primit după ritualul deja legendar al dirijării navelor prin culoare agravitaţionale. Metoda prilejuia posibilitatea de a manevra simultan sute de astronave cu traiectorii de cuplare sau decolare minuţios calculate de computerele Iriei – cele mai perfecţionate maşini elaborate vreodată în confederaţia terriană. Platforma îşi avea legenda ei. În zilele tulburi ale războiului civil îşi dobândise o nedeclarată neutralitate, respectată de taberele antagoniste, concretizată prin imperturbarea zborurilor, rămase pe o insulă de linişte în oceanul zbuciumat al conştiinţelor, sau poate o legătură, unică, ce prelungea fiorul uman în Univers, îşi nega astfel distanţa sau ruperea de omenirea-nouă atât de îndepărtată. Irienii au păstrat în memorie acele zile şi i-au închinat an de an platformei sărbători binemeritate, perioade magice în care imensa întindere sclipea de sute de mii de lumini colorate, într-un imn luminos dedicat adevărului şi bucuriei. N-am nimerit, din păcate, acele perioade şi căutam descumpănit în decrepitudinea generală a aeroportului vreunul din însemnele binecunoscute ale sărbătorilor de vis vizionate în copilărie pe micile ecrane.

– Iete-te, mă, zicea Fidus, coşcogeamite hardughie şi goală ca un ţintirim, şi râdea zgomotos, fapt care mă enerva într-un fel, şi Darso îmi împărtăşea antipatia pentru grasul personaj, o vedeam după tresăririle muşchilor de pe faţă.

Simbolurile convenţionale ne-au dus până la cel mai apropiat sas după coborâre. Nu ne-a aşteptat nimeni, am pătruns fără introducere şi pregătire direct în metropola-gigant şi cred eu că şi ăsta era un semn al neaprobării şi antipatiei celor din jur.

– Ce-au, dom’le, ăştia, sunt bătuţi în cap? mormăia mereu grasul, scuipând printre dinţi în dreapta şi-n stânga, înjurându-i vulgar în cele mai diverse dialecte galactice, ce mă-sa, că doar nu le furăm jucăriile…?!

– Se ştie de venirea noastră, suntem urmăriţi în direct, spuse căpitanul şi ne arătă nişte camere de luat vederi plantate la tot pasul, mici flori care-şi deschideau corola spre noi, spre fiecare mişcare şi cuvânt iscate.

– Şi ce-i cu asta? Mă doare-n… de zgâirea lor, se stropşi grasul, să vină icea să vorbească cu noi, nu să mă ia pe mine cu vizionări d-astea de la distanţă că nu-s ciumat, spuse şi îşi trânti cizma într-unul din obiective, făcându-l zob într-o fracţiune de secundă.

Mă întrebam de ce Darso nu adopta nici o atitudine, ci avansa liniştit prin culoarele zonei de demarcaţie ce se deschideau în oraşul propriu-zis. Un om cu o asemenea prezenţă de spirit mi se părea greu de înţeles să renunţe atât de uşor la diplomaţia şi calmul său recunoscut pentru a lua partea, prin indiferenţă, grosolanului personaj. Apoi nu mi-am mai făcut probleme de niciun fel, am căscat gura şi ochii mari în faţa oraşului care ne înconjurase dintr-o dată.

Metropola a fost construită pe principiul navelor spaţiale cu pereţii multifuncţionali. Clădirile ei te asaltau de sus, de jos, din părţi, lipsa unui punct gravitaţional făcea posibilă circulaţia în toate sensurile, sute de oameni străbăteau spaţiile înconjurătoare sau zecile de pasarele, mulţimi circulând pe aşa-zisele tavane cu capetele în jos, întretăindu-se cu puhoaiele escaladând pereţii verticali la orizontală, provocau proaspeţilor vizitatori care eram noi,dureri de cap şi ameţeli groaznice. Furnicarul uman cu mii de suporturi, cu edificii ce nu semănau cu nimic cunoscut, înşiruindu-se în stânga, în dreapta, în sus sau în jos, ne reduceau la o minusculă scară, o impresie pe care nu o mai gustasem decât la prima ieşire în spaţiul cosmic, ieşire care mă îngrozise prin hăul infinit ce te domina din toate părţile. Aflată însă la antipod, Iria impresiona prin vitalitate, prin umplerea până la saturaţie a golului cu corpuri şi forme. Aveam impresia că mă înec în vîrtejul viu ce mă sorbea şi îmi paraliza voinţa.

Greu de imaginat aplicarea tacticilor de război urban în conglomeratul care era Iria. Lipsa aparentă a reperelor deruta. Clădirile n-aveau nimic comun, arhitectura, căile de pătrundere în ele erau complet diferite de la edificiu la edificiu, te simţeai incapabil să memorezi ceva, mai ales atunci când sistemul de referinţă care eram noi putea în orice moment să-şi schimbe radical coordonatele spaţiale. Fidus tăcuse. Căpitanul îşi lăsase peste ochi conocularii şi privea cu calm imaginile câmpurilor de etalonare, biologice, magnetice şi electrostatice. Nu ştiam la ce-i foloseşte lucrul ăsta, dar mă calma, cimentându-mi încrederea că Darso nu se pierduse cu firea ca noi. Era poate singurul reper cert în care îmi investeam speranţele. După minute bune, când organismul şi psihicul mi s-au obişnuit cu mediul, am început să învăţ unele reguli de orientare în spaţiu. Copleşitoarea metropolă avea simbolizate cele şase puncte cardinale prin semne geometrice traductibile prin bară, triunghi, cerc, pătrat, pentagon, trapez. Simbolul de centru era configurat cu o stea. Zonele de tranziţie erau marcate de două sau trei semne, de genul „sud-vest” sau „sud-nord-est”.

– Bă, fi-le-ar oraşul al dracului, exclamă într-un târziu grasul cu ochii mişcându-i în cap ca niciodată, de la un colţ la altul al razei de vedere, de la oameni la abisul ameţitor dintre clădiri.

– Să încercam câţiva paşi, propuse Darso, dar să nu ne depărtăm unii de alţii.

Uşor de zis, greu de făcut atunci când podeaua e numai o noţiune, o suprafaţă ce poate deveni dintr-un punct sau altul de vedere perete sau tavan. Ne târam picioarele pe parcursul câtorva centimetri, minţindu-ne subconştientul că am străbătut câţiva metri, apoi ne uitam unul la altul, să nu cumva să ne pierdem din ochi. Şi dintr-o dată ne-am trezit în mijlocul tumultului copleşitor. În jurul nostru, o forfotă continuă ne-a obturat punctul de plecare şi n-am mai ştiut din ce direcţie veneam. Abia acum am privit într-adevăr oamenii. Nu-i puteam vedea decât fragmentar în acel du-te-vino perpetuu. O faţă, un profil, un spate şi din nou o faţă, un spate, o faţă, un profil, într-o succesiune ilogică şi obositoare. Remarcam fugitiv schimbările pe care le suferiseră irienii de-a lungul timpului. Corpuri anemice, date în vileag de membrele subţiri, capete mari cărora gâturile nu le puteau oferi sprijinul şi de aceea un guler consistent le netezea liniile de la urechi la umeri. Îmbrăcămintea de corp bufantă completa imaginea ovoidă a localnicilor, într-o anumită speţă mutanţi. O mare de mutanţi în care pluteam trei oameni, trei străini, anomalii ale mediului în acel loc. Strângeam mâinile pe mânerul ceramic al anihilatoarelor de câmp şi ne întrebam ca şi cum atunci ne-am fi trezit: ce căutăm aici, pe cine trebuie să omorâm în acest tumult delirant? Cum să găseşti germenele lafosian ascuns după coaja oricăruia din aceste ouă? Darso s-a angajat pe una din pasarele, făcându-ne semn să-l urmăm îndeaproape. Mergeam în urma lui, privind cu atenţie în jur. Mii de ochi ne măsurau cu dispreţ costumele albastre de misiune, şi mă întrebam de câte sute de ani călcaseră pe aici ultimele uniforme militare, dacă paşii noştri nu stigmatizau un nou teatru de război. Singur Fidus fluiera încetişor, monstruos de nepăsător în faţa problemelor de conştiinţă de care eu mă împiedicam tot mai tare.

– Ia uite la bucăţica asta! Mişto cucoana, nu? Ignorant la poziţia deja ostilă pe care irienii o adoptau faţă de noi, la tensiunea care creştea clipă de clipă, îşi permitea să glumească, să ia peste picior pe unul sau pe altul dintre trecători comutând rolul de intrus de pe spinarea lui pe capetele celorlalţi. Incidentul s-a declanşat în mod banal. Darso se oprise şi privea în jur cu conocularii săi, pe mine mă furase imaginea unor copii – întotdeauna am iubit copiii – care poposiseră glumeţi pe o firmă mare, ce anunţa „Calculatoare numerice, automate, analogice”, acoperind cu corpurile lor unele litere din ultimul cuvânt, lăsând vederii celui atent numai un adjectiv trivial. Am auzit gălăgie şi am întors capul. Fidus abordase o trecătoare.

– Eşti un militar bădăran şi necivilizat! îi replica aceasta.

– Ascultă, duduie, să-ţi spun eu care-i şpilul: pe mine n-a avut nici generalul, mama lui de general, curajul să mă facă cum ai zis. Şi jap! îi arse o palmă.

Femeia ţipă. Cei din jur, de sus, de jos, se opriră indignaţi.

– Cum îţi permiţi, soldatule? interveni un om între două vârste.

– Tu ce mă-ta te bagi, mă? Te-a întrebat cineva de sănătate? Sau te mâncă fundul?

– Asta e neruşinare! ţipară câteva glasuri indignate. Să plece imediat!

M-am uitat la Darso. Nu făcea nimic.

– Ce vorbeşti, mă? Să plec când vrei tu, a? Să nu-ţi trag şi ţie una, fir’ai al dracului!

Mulţimea se strângea ameninţător în jurul nostru. Se iscase un vacarm de opinie. Darso, nimic. Am armat anihilatorul.

– Ieşi în faţă să te văd, ţopârlane! Nu te ascunde după gloata asta de imbecili! insista grasul.

– Trebuie învăţat minte soldăţelul ăsta!

– Înveţi pe mă-ta!

Medalioanele ne urlau de pe piept:

– Părăsiţi imediat zona! Plecaţi de pe Iria!

– Bă, proştii lui peşte, noi am venit să vă scăpăm de belele!

Cerul se strângea din ce în ce. Vacarmul atinsese apogeul.

Darso mi-a făcut semn să-mi pun conocularii. I-am coborât şi am perceput liniile de câmp galbene ale spaţiului, liniile albastre ale câmpului de inducţie şi dominanta roşie, puternică, a mulţimii a cărei tensiune era gata-gata – mai avea câteva unităţi – să atingă paroxismul. M-am uitat întrebător la el apreciind cât de greu era să te ascunzi într-un spaţiu ca Iria şi punându-mi întrebări asupra formei de război civil ce avusese loc în câmpul urban deloc propice acţiunilor militare. Câteva semne ale căpitanului m-au lămurit. Două puncte verzi, vizibil opuse reacţiei maselor, luau distanţă. Am programat vectorial anihilatorul şi l-am declanşat. Fulgerul i-a atins pe cei doi în acelaşi timp.

Mulţimea a intrat în panică. Ţipetele treceau chiar şi prin bioantifoanele de frecvenţă. Atunci a intervenit Fidus:

– Dacă mişcă unu’, foiţă vă fac pe toţi! a urlat el. Ţinea în mână, deasupra capului, o bifisionabilă portabilă. Gălăgia şi mişcarea au încetat brusc. Sutele de ochi urmăreau mişcările încete ale mâinii grasului.

– Tu, a spus el alegând unul la întâmplare, ne vei conduce la aeroport!

Cel ales s-a executat fără nici o vorbă. Culoare largi se deschideau înaintea noastră. Mii de oameni hipnotizaţi de mâna purtătoare de moarte.

Am decolat imediat. În container, Darso i-a aprins opulentului soldat o ţigară.

– Mersi, şefule! a spus acesta răguşit. I-aţi mătrăşit pe ăia?

– Da. Făceau notă aparte în unitatea de gândire şi simţire iriană. N-a fost greu. Apoi, după o pauză: a fost riscant.

Îşi netezea fruntea cu palmele. Am simţit că între noi era ceva mai mult decât o simplă prietenie, era ca şi cum ţi-ai fi regăsit familia, mediul de viaţă, aerul de care aveai nevoie. Asta e povestea venirii lui Fidus în lumea noastră.

 

Povestitorul închise ochii.

– Şi Iria? Cu Iria ce s-a întâmplat?

Romanticul păru că se deşteaptă.

– Poftim? A, cu Iria… Au distrus-o. Comandantul a apreciat că putea deveni o virtuală poziţie inamică şi au şters-o din registru. Uite-aşa… A rămas doar astrul ăla roşcovan cu nume de-mprumut.

 

 

3.

S-ar fi părut că Romanticul îl găsi întâmplător vegetând acolo, în poziţie de drepţi, la marginea taberei, nu departe de zona de limitare.

– Ce-nvârţi pe-aici, puştiule?

– Sunt de pază. Comisia a hotărât ca, până la noi ordine, să se efectueze un serviciu de supraveghere suplimentară.

– Aha. Şi ai căzut de fazan, nu?

Alef îşi manevră telenocularul aiurea, spre linia de orizont.

– E adevărat, surâse ironic, pare penibil la prima vedere, dar „îmi va conferi mai târziu un sentiment de atotcunoaştere”.

Se întoarse să zărească reacţia veteranului.

– Dumneavoastră aţi spus-o, adăugă.

Chipul Romanticului înflori într-un zâmbet vinovat. Descoperi alături un container de efecte şi se sprijini de el încrucişându-şi braţele.

– Chiar eşti supărat pe toată lumea?

– Supărat? Nu cred. În tot cazul, nu-mi plac unele lucruri ce se întâmplă. Aveţi într-un fel dreptate şi n-aveţi pe de altă parte. Luaţi războiul ca pe un lucru firesc, adică, nu ştiu… parcă nu prea vă interesează ce se petrece în jur. Apoi, prea îl idolatrizaţi pe căpitanul ăsta. Nu zic, o fi el şef, dar face unele lucruri care…

– Tu ce-ai fi făcut în locul lui? Te-ai fi descurcat mai bine?

– Nu-mi dau seama. N-am nici experienţă şi nici temperamentul lui. În tot cazul, aş fi fost mai uman, n-aş fi pozat ca un dur, pare artificial un astfel de om.

– Desigur, n-are naturaleţea unei faze de genul: „Ar trebui să ne preocupe mai mult destinul nostru, al umanităţii…” Ei? Tu ai spus-o.

Alef roşi.

– Unu la unu, nu-i aşa? continuă Romanticul. Ar fi foarte bine dacă războiul n-ar fi decât nişte discuţii în contradictoriu, dar uite că el e altceva, e un joc prostesc pe marginea unei gropi în care cădem deseori cu toţii. Ce să-i faci? Asta e. De aceea trebuie luat ca atare.

– Înţeleg. Vă cer iertare că m-am speriat ieri ca un copil de moartea camaradului dumneavoastră. Trebuia să fiu mai rece, să iau lucrurile ca atare. Precum căpitanul Darso, de exemplu.

Romanticul îşi plecă fruntea înaltă. Oftă.

– Vezi, aici greşeşti din nou. Ne ironizezi pe nedrept pe noi, „veteranii”, ne acuzi că nu ne pierdem capul în împrejurări date. Iar pe căpitanul Darso se pare că-l ai „la inimă” rău. Mă dezamăgeşti, puştiule! Ţi-am mai explicat că un război nu trebuie să şteargă neapărat faţa sensibilă a omului, ci îi cere să facă mai mult uz de luciditate şi prezenţă de spirit. Te înşeli dacă ai impresia că moartea lui Fidus l-a lăsat indiferent pe căpitan. N-o arată, pentru dăunătorul exemplu ce l-ar putea da celorlalţi. E vorba de moralul trupei. Să ştii că îi pasă de fiecare om din anturajul său. Chiar şi de tine. Fidus n-a glumit atunci când a afirmat că te simpatizează. Nu zâmbi! Dacă nu i-ar fi păsat, nu te-ar fi luat în subordinea sa.

Un zgomot uşor anunţă venirea cuiva şi Alef îşi reluă preocupat serviciul. Căpitanul se înfiinţă lângă ei.

– Sunt soldat Alef -78, turui puştiul, în timpul serviciului meu nu s-a întâmplat…

– Bine, bine, i-o curmă Darso. Se vedea că n-avea treabă cu el. Cu tine am o vorbă, Romanticule.

Alef îi privi figura şi rămase surprins descoperind în locul căutăturii inexpresive o privire caldă, albastră, pe undeva rugătoare. Faţa întreagă emana de altfel o oboseală accentuată, o nelinişte interioară care-i dădeau căpitanului aspectul unui alt om. Unui om însă, remarcă în gând Alef.

– Spune-mi, dar cinstit, grasul sau vreunul din voi, a folosit generatoarele înainte de accident? E foarte important, Romanticule, gândeşte-te bine!

– Da, sigur că grasul şi-a folosit arma. O făcea frecvent, căpitane, o ştii prea bine.

Alef înghiţi în sec. Romanticul nu pomenise nimic de el. Gândi că, la urma urmei, veteranul e un tip de treabă şi nu-l desconsideră pe el, tânărul recrut, pus pe fapte mari, dar tot timpul în abatere, pasibil de pedeapsă la orice oră.

– Mă interesează precis: unde a tras, în ce, când.

– Păi, să vedem: s-a întâmplat cam după aselenizare. Fidus a dibuit tabăra celorlalţi şi i-a făcut de petrecanie unuia. I-a tras în cap…

Glasul i se stinse şi Romanticul îl privi revelator pe căpitan.

– Nu cumva…?

– Ba da, se pare că nu e o simplă întâmplare. Romanticul se întoarse brusc către puşti şi acesta avu pentru moment impresia că isprava lui va fi dată în vileag, dar nu, nu asta căuta celălalt, ci confirmarea mută a bănuielii ce-l cuprinsese deodată.

– Ce ciudăţenie a soartei, şopti pierdut, ar fi prima oară când şi-ar primi răsplata după atâtea isprăvi! Cu aceeaşi monedă…

– Şi totuşi, interveni Alef, până atunci tăcut, el e cel victorios: a omorât doi!

– Cum?! exclamă Darso.

– Aşa e, puştiul are dreptate, cu puţin înainte de a muri mai lichidase un „lafo”.

Căpitanul îşi consultă rapid medalionul funcţional.

– Culcat toată lumea! articulă.

Cei doi se uitară nedumeriţi unul la altul.

– Crezi cumva, căpitane, că…

– Am spus: culcat toată lumea! urlă ofiţerul şi, pentru o clipă, Alef redescoperi pe chipul lui inexpresivitatea statuii de odinioară. Se întinseră confuzi pe jos.

– Crezi cumva, căpitane, reluă Romanticul că se vor răzbuna în acelaşi mod?

– Nu-i vorba de nicio răzbunare. – Darso murmura în timp ce efectua calcule peste calcule pe medalion – Microspionii noştri au reuşit să pătrundă în tabăra adversă. Imaginile transmise n-au relevat niciun „lafo”, ci o simplă proiecţie a taberei noastre. Drace, se explică multe acum… Se pare că planeta posedă proprietăţi ciudate de reflectare. O proiecţie viitoare. Spionii informaţionali au semnalat-o înainte de coborârea companiei pe planetă. Ciudată şi reflexia energetică. Liniile de forţă produse de două sarcini încărcate cu acelaşi fel de energie se resping. Era firesc ca descărcarea lui Fidus să ia cale-ntoarsă, dar tot în timp! Zece ore. Hm… Presupusa lui victimă era, de fapt, proiecţia celui care va primi descărcarea electrică. Peste zece ore, adică…

Darso privi cu o atenţie stranie medalionul.

– Căpitane… murmură Alef, dând să se ridice.

– Stai jos! urlă ca scos din minţi căpitanul. Stai jos, altfel îţi crăp capul!

Timorat, puştiul îşi înfrânse pornirea din start.

– Căpitane, rosti gâtuit Romanticul, mai ai încă timp să te întinzi la pământ.

– Nu pot, zise cu fălcile încleştate şi strângând în mână medalionul atât de tare încât capacul dur pârâi, nu pot să perturb câmpul temporal. Ştii foarte bine…

Broboane mari de sudoare îi năpădiseră fruntea, şi nu numai lui, buzele răsfrânte îi tremurau spasmodic, o presiune neobişnuită îi zdrobea timpanele.

Fulgerul veni eliberator. În locul unde mai-nainte se afla căpitanul izbucni o mică explozie şi silueta în flăcări muşcă pământul instantaneu.

Cu toată grozăvia momentului, Alef simţi ca şi cum o greutate fabuloasă i s-ar fi ridicat de pe umeri, din tâmple. Muşchii şi tot corpul îl durură de parcă ar fi muncit din greu, până la epuizare totală, creierul i se eliberă de cercul ce-i strângea capul. Lângă el, Romanticul încerca un sentiment asemănător. Puştiul închise ochii.

– S-a terminat, nu? îngăimă el.

Nu primi nici un răspuns. Celălalt se ridică şi plecă fără să rostească niciun cuvânt.

Îl reîntâlni târziu, la câteva ore de la incident, după ce spiritele din conducere se liniştiseră. Se impuseseră restricţii şi programul era condus şnur, ca să se elimine posibilitatea dezvoltării unei panici demobilizatoare. De aceea, Alef nu putu discuta cu Romanticul, chiar dacă se mai zăriseră în acest răstimp, decât înainte de stingere.

N-ar fi putut spune de ce, dar veteranul, aşezat lângă proverbialul său foc, părea straniu în singurătatea lui. Un gol imens, dar nu fizic, plutea în toată fiinţa lucrurilor. Se lăsă în jos şi mâna sa tânără, sprintenă, se aşeză pe umărul gârbovit al Romanticului. Un flux energetic se strecură până în inima veteranului şi-l făcu să tresară.

– Am venit să-mi cer iertare, glăsui puştiul. Mâna îi strângea umărul acela de piatră. Într-adevăr, eu sunt cel care a greşit. Ştiu. Fulgerul era pentru mine, nu?

– Da. În privinţa asta, Darso a trişat. Dacă Fidus a murit de propria lui mână, căpitanul a înlocuit destinele. Din acest punct de vedere e un renegat. E prima lui mare greşeală. A plătit-o; a plătit-o conştient că sentimentalismul ăsta îl va distruge…

– Blestemăţie! Nu mai trebuie să fii tu însuţi?! izbucni Alef.

– Ăsta e războiul, puştiule! Ai spus bine „nu mai trebuie”, căpitanul a dovedit-o că poate, toţi putem, dar n-avem voie. Iată dovada. M-am întrebat încă de atunci, de la prima întâlnire cu el, dacă nu cumva generozitatea o să-l piardă într-o bună zi. Trăiam permanent cu frica asta ascunsă, căci tu nu poţi înţelege ce înseamnă să ai un sprijin moral, un punct de referinţă statornic în tot ceea ce faci şi ce gândeşti. Căpitanul era un astfel de reper şi crede-mă că tot ceea ce întreprindea, acţiunile lui încununate fără excepţie de succese, felul cum ştia să fie acelaşi în orice clipă, toate astea îmi consolidau credinţa că războiul se va sfârşi şi că omul va rămâne om, chiar dacă nu va învinge, va fi învingător prin umanitate, e minunat să crezi asta şi să vezi că aşa e minut cu minut, clipă de clipă. Aveam o încredere oarbă în el şi l-aş fi călcat în picioare pe cel care mi-ar fi spus că un astfel de om poate muri. În subconştient am păstrat însă această teamă, căci e greu să admiţi că un război poate exclude moartea, mai ales când idealul tău uman îşi insuflă mereu tocmai această normală distrugere a valorilor generale şi individuale, distrugere pe care, ca să rezişti, trebuie s-o priveşti bărbăteşte, în faţă, să încerci să rămâi tu însuţi trecând peste toate aceste norme vitale, să rămâi un OM. Nu mă întreba ce-o să se întâmple cu mine acum. Nu ştiu. Mi-ar plăcea să cred că lecţiile lui au fost valabile şi că praful acesta a fost punctul de culme în grelele încercări la care m-a supus războiul. Sper să-l fi trecut. Spun „sper” deoarece sunt singur acum, nu mai este lângă mine nici măcar Fidus.

Oh, ce departe mă simt de curcubeul copilăriei… Culorile sunt cel mai fascinant univers… De ele m-am izbit în prima întâlnire cu Darso. Eram proaspăt mutat în plutonul lui, eram bucuros că aveam un şef serios şi integru a cărui faimă cucerise de mult universul şi nici misiunea nu era grea. Planetoidul dintre cei trei sori ai Fageei conţinea un adevărat arsenal energetic inamic, plasat strategic ca punct de alimentare între galaxii. Luminat neuniform de cele trei surse mobile, alăturând şi centura meteorică cristalină, norii organici existenţi, planetoidul primea lumina descompusă, urmarea acestor fenomene de refracţie fiind că obiectele îşi schimbau mereu culoarea, umbra. Pentru noi era un întreg infern coloristic, deoarece ne distrugea şi formele şi orientarea, şi perceperea corpurilor. Din cauza asta nu puteam să ne deplasăm decât cu conocularii pe ochi. Ne ghidam după liniile de câmp şi mergeam. Mergeam… S-ar părea că marşurile îndelungate au caracterizat întotdeauna războaiele. Tu, puştiule, eşti încă boboc, nu ştii ce înseamnă să mergi, aşa, zile întregi, fără o vorbă, fără o şoaptă, în afara tropăitului mecanic ca un ticăit al unui enorm ceas antic, o secundă, altă secundă, şi ai impresia că timpul se scurge pe lângă tine, c-o să îmbătrâneşti şi n-o să ajungi niciodată la destinaţie, iar când vine ora popasului şi ritmul se rupe eşti buimac, dezorientat, nu realizezi harta tactică ce-ţi apare pe conoculari, n-o realizezi pentru că nu diferă prea mult de liniile de câmp pe care le-ai perceput până atunci. Apoi reiei marşul şi, încolonat, intri din nou în ritmul secundei. După mai multe zile, îţi vine să zbieri, şi atunci făceam ca şi ceilalţi: căutam avid un peisaj, un obiect din jur pe care să-l văd, să-l ating în gând, să ies din sistemul acela inerţial. Căutam degeaba: în jurul nostru nu percepeam decât o ceaţă albicioasă în care se zăreau pe alocuri tente pale de culori reprezentând liniile de câmp. Crede-mă, e groaznică această ceaţă, îţi sugerează că mergi în gol, că n-ai părăsit niciodată locul pe care eşti, deşi picioarele ţi s-au mişcat cu râvna mii, zeci, sute de mii de secunde, mă întrebam în acele momente ce căutam eu acolo, de ce executam acel marş caraghios, inutil. Îmi ridicam atunci capul şi-mi venea să strig: „Fraţilor! Eu mă las păgubaş! Îmi iau jucăriile şi mă întorc acasă! Nu îmi place comedia asta!” Am rezistat totuşi. La un moment dat, medalioanele au început să clipească verde şi am înţeles că apariţia unei zone periculoase indica apropierea de destinaţie, de arsenalul cu pricina. M-am bucurat. Parcă reveneam deodată cu picioarele pe pământ. În sfârşit, primejdia pândea după colţ şi trebuia să fim cu ochii în patru. Ceaţa demoralizantă de până ieri era acum un decor care ascundea cele mai felurite capcane. Măsuram cu atenţie toată raza mea vizuală, de la un capăt la altul, şi într-un rând mi s-a părut chiar că disting o anumită zonă mai strălucitoare în dreapta mea. Cum nu desluşeam amănunte, mi-am permis, împotriva regulamentului, să-mi scot conocularii. O lumină portocalie mi-a invadat retina, făcându-mă să lăcrimez. M-am obişnuit însă repede. Podişul stâncos pe care mă aflam era dominat de un curios cer verde închis, ce reliefa în mod deosebit aglomerarea calcaroasă existentă, creând un contrast evident, asemenea desenelor animate pe calculator. În tăcere, am ridicat braţul pentru a-i preveni pe ceilalţi şi, fără a-mi desprinde privirea de strălucirea sesizată, m-am strecurat uşor spre locul cu pricina. Folosindu-mă de un arbust cu fructe roşii, am reuşit să mă apropii simţitor. Auzeam totodată un zumzet neîntrerupt şi l-am identificat în zonă, produs de o masă gelatinoasă în care colcăiau bucăţi spongioase de cocă. Stomacul mi s-a întors pe dos. Din toate părţile am auzit glasuri. „Acolo! Acolo!” spuneau ele. Bulgării de cocă au prins să sară înspre mine. Groaza ne-a cuprins instantaneu şi am rupt-o la fugă. „Încotro? Încotro? Hei!” auzeam în spate. Pe aici, îmi spuneam escaladând un povârniş, să interpun între mine şi ele cât mai multe obstacole. „Stai!” strigau vocile în spatele meu. „Stai!” urlau şi cactuşii albaştri din drum. „Stai!” ţipau pietrele pe care le călcam. Mai iute, mai iute, mă îndemnam, trebuie să scapi, nu da atenţie decorului, decorul e înşelător, ştii prea bine acest lucru. Şi fugeam, şi, o dată cu mine, alerga şi decorul, şi cerul, şi stâncile. Am escaladat ca pe un nimic un perete de mucava înalt, pentru a mă prăvăli de partea cealaltă ca un sac greoi. Totul a încremenit o dată cu căderea mea. Cerul şi stâncile au rămas ţepene în poziţia în care le surprinsese oprirea mea. Urechile îmi vuiau şi auzeam parcă de pe altă lume vocea subţire a steiului de lângă mine, repetând monoton: „Ce-ai, băiete? Ce-ai, băiete? Ce-ai, băiete?”. Un stei cristalin ca toate celelate. Întrebarea a dispărut o dată cu vuietul. Am privit în jur. Decorul bascula la fiece întoarcere a capului.

– Ce-ai, băiete? am auzit deodată iar întrebarea de mai-nainte.

Am fixat steiul, imobilul stei.

– Ce-ai, băiete? a sunat mai clar de data asta.

În spatele steiului se mişca ceva. Un abur, un norişor roşu stropit cu un desen negru.

– Te-ai pierdut? Arăţi speriat, a chicotit vocea.

Mâna mi-a alunecat spre şold, căutând febril arma.

– N-ai s-o găseşti, a rostit flegmatic norul. Dar nu te speria, nu sunt duşmanul tău, oricine ai fi.

Nu vorbea ca un lafosian. Şi, oricum, un lafosian ar fi ştiut cine sunt.

– Cine eşti? am întrebat.

– Se cade să întreb primul acest lucru. Eu sunt la mine acasă aici.

– Minţi, m-am supărat. Planetoidul nu e locuit.

– Cine spune asta?

– Coordonalizarea, am afirmat cu tărie. Forul suprem de conducere.

– Aici eu sunt conducătorul! a ţipat vocea. În două secunde, norul se afla lângă mine. Era legat de pământ prin două picioare subţiri, aproape rahitice. Sunt singurul, marele, atotputernicul! Ai înţeles?

Cerul a sclipit de câteva ori, în două-trei culori.

– Planetoidul a devenit câmp de luptă, l-am informat. Încet, încet, îmi recăpătam calmul. E împânzit de soldaţi.

– Soldaţi?! a turbat norul. Vă arăt eu vouă soldaţi!

Verdele văzduhului a explodat în violet. Murmurul de mai devreme s-a amplificat din nou. Steii au început să se legene. Dungi colorate alunecau pe sol pe sub picioarele mele. Mi-am pierdut echilibrul şi am căzut. Norul îşi schimba tot timpul forma, agitat. Când totul s-a potolit, mi-a spus:

– Vino cu mine şi ai să vezi.

În vocea sa distingeam un soi de iritare îmbinată cu un aer de îngâmfare. L-am urmat docil, intrigat de toate aceste întâmplări ce mi se păreau ireale, un vis colorat pe care-l urmăresc pasiv pe un ecran video. Realitatea avea să mă izbească puternic cu imagini violente. În valea din imediata apropiere, printre steiurile cenuşii, am desluşit resturi umane în uniformele plutonului meu. M-am cutremurat.

– Aceştia au fost soldaţii voştri, a ricanat vocea norului.

O mână a unui sergent fusese smulsă şi atîrna dintr-un stei apropiat. Am vomat îngreţoşat.

– Precum vezi, am auzit, totul îmi stă la picioare. Totul! A făcut o pauză şi a adăugat autoritar: La picioare! Ai auzit? La picioare!

Şi pentru că mă clătinam ameţit şi nedumerit, infernul din jur a reizbucnit trântindu-mă la picioarele lui.

– Aşa. Acum spune-mi cine eşti.

Cum tăceam, decorul s-a mai revoltat de două ori împotriva mea. Urechile îmi ţiuiau şi lacrimile îmi invadaseră ochii.

– Cine eşti? a repetat.

l-am dat numele şi indicativul.

– Ce cauţi aici?

– Căutam un arsenal energetic inamic.

– Unde se află?

– Nu ştiu.

– Unde se află? a insistat.

– Nu ştiu.

Solul a prins să coboare sub picioarele mele. Intram în el ca într-un nisip mişcător. Am început să urlu:

– Nu ştiu! Jur că nu ştiu! Şi noi îl căutam! Tot ceea ce ştiu e că trebuie să se afle în zona asta!

Alunecarea în abis s-a oprit. Pământul îmi ajunsese la piept.

– Îl vom găsi, mi-a răspuns sec norul. Eu sunt „Domnul” aici. Ai înţeles?

– Am înţeles… Domnule! am răspuns. A chicotit.

– Ridică-te! mi-a ordonat. De azi nu vei ieşi din cuvântul meu. Repetă!

– De azi înainte nu voi ieşi din cuvântul dumneavoastră, Domnule!

– Bine.

M-am smuls solului cu greutate. Norul s-a legănat puţin în faţa mea, apoi mi-a ordonat:

– Urmează-mă! Să-mi spui atunci când observi ceva neobişnuit.

A luat-o înainte. L-am urmat, cu picioarele încă tremurânde de pe urma emoţiei. Abia atunci am reuşit să-mi analizez acţiunile şi m-am ruşinat până în străfundul sufletului de faptul că fusesem atât de naiv, mă lăsasem dominat atât de uşor de către primul venit, că mă purtasem ca şi cel mai proaspăt şi nătâng boboc, dezvăluind secretul misiunii, pierzându-mi onoarea de combatant. Un fricos, un laş, asta eram. Preţuisem viaţa mai mult decât calitatea de luptător, mă îndepărtasem de eroism dintr-o dată, precum un copil pe care, dacă-l ameninţi cu palma, îşi pierde controlul şi începe să bocească. Mi-era ciudă că nu zăceam şi eu printre ceilalţi, camarazi de viaţă şi de moarte ce se acoperiseră de glorie, în timp ce eu mă acoperisem de laşitate. Nu-mi iubisem prea mult libertatea de a muri, nici libertatea nu mă iubise. Un renegat, asta eram. Şi-mi meritam soarta de sclav în urma „Domnului”. Nici măcar nu ştiam cine e „Domnul”.

Mergând în spatele lui, îl puteam studia bine, mai ales că lumina căpătase o nuanţă maronie, mai odihnitoare ochiului. Picioarele subţiri, cu vagi reminiscenţe umane, purtau într-un mers prudent, de barză, un corp ovoid cu contururi nedefinite, fapt ce-i dădea aparenţa unui nor. În culoarea roşie a norului se afla încrustat un desen ciudat ce-mi evoca o străveche clepsidră flancată de câte două puncte pe ambele părţi. Ascultând atent, am desluşit apoi un fel de cântec pe care „Domnul” îl fredona încet, ca pentru sine, sunete stranii, asemeni scârţâitului de carapace sau de cleşti. Peisajul de desen se schimba sub ochii noştri, creându-mi aceeaşi impresie ca şi ceaţa, că de fapt decorul defilează în jurul nostru, picioarele bătându-ne paşii pe loc. Şi pătrundeam prin feeriile colorate în care-mi venea greu să cred, trecând succesiv printre pereţi de smarald, prin lanuri de alge galbene sau pe sub bolţi de piatră cotropite de cenuşii plante căţărătoare pline de fructe roşii, printre ramificaţii stâncoase sau mlaştini gazoase violacee. Rând pe rând, o ploaie de purpură spăla împrejurimile, modelând alte culori, un vânt portocaliu poleia umbre albastre, sau culorile solului organizate în dungi ori careuri prindeau să fugă pe suprafaţa orizontală, stricându-mi echilibrul interior şi punctele de reper. Singurul neafectat de nimic, dăinuind în peisaj ca o certitudine, „Domnul” îşi continua imperturbabil drumul, cu mersul ritmat şi cântecul bizar, cotind, urcând sau coborând după legi numai de el ştiute. Parcursul ne coborâse într-o vale cenuşie stropită cu pete gălbui, vale ce se deschidea într-un deşert întins până la linia orizontului. Iar acolo, de după marginea optică, se înălţa bustul fantastic al unei fecioare. Surpriza mi-a încetinit pentru câteva clipe paşii, suficient ca „Domnul” să observe uimirea mea.

– Ce s-a întâmplat? a întrebat iute.

– Muntele acela, am murmurat, îmi evocă o figură cunoscută…

– Muntele îţi evocă o figură?! a întrebat interesat. Ca a ta?

– Întocmai, am răspuns nedumerit. O figură umană, o figură a speciei mele.

Scurtul schimb de replici a avut darul de a-mi ridica nişte întrebări în ceea ce privea percepţia „Domnului” şi cunoştinţele sale asupra umanului. Acest lucru putea să însemne un avantaj pentru mine, chiar dacă, pe moment, nu-i găseam aplicarea. Dar nu asta reuşea să mă capteze integral, în timp ce păşeam prudent în urma norului, îndreptându-ne prin câmpia anostă drept spre munte. Ce mă neliniştea era faptul că, pe măsură ce ne apropiam, pe fondul colorat al cerului, chipul muntelui căpăta trăsăturile precise ale unei zeiţe cum n-a putut exista pe lume decât în mintea adolescentului ce fusesem pe vremuri. Idealul de atunci nu-şi găsise corespondent în lumea reală şi rămăsese o efemeră Dulcinee după care alergasem o viaţă, fără să-i găsesc chipul modelat în lutul uman. Şi nu-mi rămăsese decât s-o închid de-a pururi într-un colţ al memoriei, spre care mă refugiam în clipele grele, căci, nu ştiu dacă poţi înţelege la vârsta asta, când eşti tânăr porneşti la drum cu entuziasmul şi sinceritatea specifice vârstei, dar te izbeşti de nişte anomalii primordiale – războiul e una din ele – ce se perpetuează în timp pe structură ierarhică, generând şi alte anomalii de care tu, tânărul în devenire, te ciocneşti şi constaţi că viaţa e dură, că nu-ţi rămâne altceva decât să fentezi şi tu, la rându-ţi, căci puţini sunt cei care au tăria de a renunţa la ceva din ei pentru a restaura o particulă din ordine. De aceea, îţi tragi un zăvor peste adolescenţă, întemniţându-i imaginea idilică despre lume, folosind-o astfel drept suport moral pentru întreaga ta viaţă ulterioară. Or, iată că destinul îmi scotea în cale, şi încă la scară, cea mai aprigă taină a mea. Mă simţeam umilit şi derutat pentru a doua oară. Şi din noianul de temeri s-a făcut auzită vocea:

– Fii foarte atent la ce-ţi spun şi nu rosti nici un cuvânt. „Domnul” nu trebuie să ştie, nici să bănuiască ceva. Vei clătina numai din cap „da” şi „nu”. Ai auzit?

Vocea îmi părea foarte cunoscută, dar nu identificam pe nimeni dincolo de ea, cu atât mai mult cu cât părea că vine de oriunde, poate chiar din imaginaţia mea. „Da”, am coborât bărbia.

– Foarte bine, a conchis vocea. De văzut, mă vezi?

“Nu.”

– Nu te nelinişti. O să vină şi asta. Acum, câteva întrebări. „Domnul” e o fiinţă umană?

Am clătinat capul incert.

– Aha. Am înţeles. Nu e uman, dar are elemente umanoide. Bănuiesc că e vorba în primul rând de limbaj.

“Da.”

– Te vede în acest moment?

“Nu.”

– Excelent. Decorul e ceva cunoscut?

“Nu.”

– Spre ce vă îndreptaţi? Ah, îmi dau seama că la această întrebare n-ai cum să răspunzi.

– Domnule, iertaţi-mi întrebarea, am rostit răspicat, muntele acesta cu chip uman spre care ne îndreptăm semnifică ceva deosebit?

Lumina şi umbra au început dintr-o dată să se rotească ameţitor în jurul meu. Spasme nervoase mi-au zguduit corpul, făcându-mă să cad în genunchi.

– Nu vei mai pune niciodată astfel de întrebări, s-a răstit „Domnul”. Aici eu gândesc.

M-am ridicat tremurând şi am pornit supus în urma lui.

– Îţi mulţumesc! s-a auzit vocea. Iartă-mă că ţi-am creat necazuri! Acum o să simţi câteva înţepături. Să nu te sperii! Sunt pentru ca să mă poţi vedea.

Ceva m-a pişcat de pielea capului şi cea a coloanei vertebrale, apoi încet-încet s-a înfiripat în faţa mea un ochi zburător, un glob ocular cu aripioare de libelulă. O apariţie de coşmar, cum nici în visele cele mai ciudate nu întâlneşti.

– Mă vezi acum?

“Da.”

– Bănuiesc că nu sunt destul de frumos pentru tine. Dar, să lăsăm asta. Spuneai că muntele spre care vă îndreptaţi are chip uman?

“Da.”

Îmi puneam în momentul acela întrebări şi asupra modului de percepţie a „Ochiului”. O lume dementă până în cele mai mici amănunte. Cu muntele acela, în primul rând, la baza căruia aproape ajunsesem. Chipul se vedea foarte clar, chiar dacă era adumbrit pe alocuri de ceţuri multicolore ce apăreau şi dispăreau dintr-o dată. Sânii, temelii frumos modelate ale pieptului neted. Gâtul graţios susţinea capul de o rară perfecţiune. Urmau bărbia, gura, nasul, pomeţii şi apoi fruntea întinzându-se ca o boltă de marmură peste ochii închişi. Muntele părea că doarme sub pletele lucioase ce cădeau ca nişte draperii grele pe umerii rotunzi.

– De ce oare doarme? m-am întrebat încet.

– Ce-ai spus? a răsunat vocea „Domnului”.

Mi-am revenit din fascinaţie.

– Muntele, pare că doarme…. am răspuns.

– Pare că doarme? m-a întrebat şi „Ochiul”.

– Da, am încuviinţat eu.

– Ce „da”? s-a răstit „Domnul”.

M-am speriat şi n-am ştiut ce să răspund. De altfel, „Domnul” n-a insistat, ci şi-a continuat drumul. La poale, m-am oprit stupefiat, stăpânul meu intrase în munte.

– De ce te-ai oprit? i-am auzit vocea.

– Am ajuns…, am bâiguit.

– Am ajuns? m-a întrebat surprins, ivindu-se din stâncă.

– Am ajuns? m-a chestionat şi „Ochiul”.

– Da, am răspuns confuz.

Chiorul în ţara orbilor, mi-am zis. Niciunul dintre interlocutorii mei nu percepea imaginile.

– Deci, de aici începe muntele, a concluzionat şi „Ochiul”.

Am surâs. Cei doi nu numai că nu se vedeau, dar nici nu se auzeau. M-am gândit că în alte condiţii aş fi putut servi de translator.

– Ascultă, mi-a poruncit „Domnul” cu un ton autoritar, vei urca muntele! Vreau să ajungi până în vârf. Ai grijă să nu faci vreo prostie!

Ordinul cădea bine. Voiam într-adevăr să ajung acolo sus. Năzuiam să zăresc un reper cunoscut care m-ar fi putut scoate din coşmarul acesta. Am început escaladarea cu grijă, cu inima strânsă, cătând mereu spre chipul gigantic.

– Ce faci? m-a întrebat „Ochiul”. Cumva urci muntele?

„Da”.

Roia în jurul meu cu aripile de libelulă, ca o pasăre oarbă. Dispărea în munte ca într-un nor, pentru a reieşi prin altă parte. Afurisite halucinaţii, gândeam. Odată ajuns sus, vă arăt eu vouă! O să identific locul şi pe-aici ţi-e drumul! Mă voi îmbăta după ce voi părăsi planetoidul!

Escaladasem întreg sânul stâng şi mă apropiam de umărul muntelui.

– Uite ce-i, bâzâia în jurul meu „Ochiul”. Ar fi bine dacă am încerca o chestie.

Ajunsesem pe umăr şi mă oprisem gâfâind. Văzut de aici, decorul de desen animat îşi schimba culorile şi dimensiunile în funcţie de lumina ce se plimba de colo-colo.

– Ba n-o să încercăm nimic! Mai lăsaţi-mă în pace cu prostiile voastre! Crezi că nu ştiu că sunteţi produşi ai imaginaţiei mele?

– Cu cine vorbeşti? a răcnit de jos „Domnul”. Avea aspectul unei pete roşii pe care se distingea clar desenul negru.

– Linişteşte-te! m-a implorat „Ochiul”. Ai încredere în mine! Nu-ţi vreau decât binele. Nu doreşti să scapi de aici? Priveşte-mă! Priveşte-mă!

M-am uitat la el şi ochiul albastru a reuşit sa mă calmeze, căci emana o serenitate binefăcătoare.

– De acord, am convenit. Ce propui?

– Îţi interzic să vorbeşti cu altcineva! urlă ca un apucat „Domnul”. Mă auzi?

– Trebuie să mă asculţi foarte atent, căci numai de tine depinde eliberarea ta, m-a sfătuit „Ochiul”.

„Domnul” fierbea la poalele masivului bust, iar aerul părea să clocotească în jurul meu, fără a mă afecta însă câtuşi de puţin.

– Vei încerca să trezeşti muntele, a urmat „Ochiul” nestânjenit. Să-l scoţi din adormire. Numai tu poţi s-o faci. Apoi vei fugi cât poţi de repede, te vei depărta cât te ţin picioarele.

– E o condiţie esenţială? am întrebat neîncrezător.

– Trebuie. E spre binele tău.

Cui oare folosea acest lucru? Mie? Parcă mă cuprinsese deodată întreaga luciditate pierdută în încâlceala nebunilor. Să trezesc imaginea idealului meu ar fi însemnat să dezgrop o cărămidă a temeliei mele umane, unul din drumurile pe care nu le străbătusem niciodată până la capăt de frica unui eşec, amăgindu-mă cu ideea că putem învinge oricând. Ar fi fost o încercare cu mine însumi. Ce aveam de pierdut? Nimic în lumea asta, în care pierdusem totul. Dacă exista o scăpare, ea nu se putea constitui decât prin testul acesta, prin învingerea propriilor mele temeri. Ce avea să se întâmple apoi? Nu mă interesa câtuşi de puţin, la fel cum nu mă interesa dacă „Ochiul” sau „Domnul” aveau vreun avantaj în afacerea asta. Mai ales că acesta din urmă se părea că nu mai poate avea influenţă asupra mea.

– Îţi ordon să nu întreprinzi nimic! tuna el ca un apucat. Vârful! Trebuie să ajungi în vârf! Nu asculta alte voci: sunt false conştiinţe care te vor pierde!

M-am uitat spre vârf – nu se zărea: imensa bărbie, câteva frânturi din buze şi vârful nasului ascundeau ochii şi fruntea. Îmi făcusem un plan succint: m-am căţărat prin hornul format de gât şi plete. Mai sus, tot mai sus, surd la răgetele „Domnului” şi sfaturile „Ochiului”. Deasupra, enorm, ţinta ascensiunii mele: lobul urechii.

– Trezeşte-te! am ţipat în momentul în care n-am mai putut urca. Trezeşte-te, conştiinţă şi port-drapel al vieţii mele, trezeşte-te! Trezeşte-te pentru a-mi reda libertatea, libertatea de a te iubi şi a crede în tine, trezeşte-te!

Un vuiet surd a zguduit masivul.

– Trezeşte-te! am urlat în continuare, încurajat. Trezeşte-te şi dă-mi puterea de a mă descătuşa, de a te descătuşa, trezeşte-te! Trezeşte-te şi deschide-ţi porţile sufletului, precum mi le-am deschis şi eu pentru a te trezi, trezeşte-te!

Pieptul muntelui a vibrat într-o respiraţie adâncă. Capul s-a mişcat şi porţile sufletului i s-au deschis larg sub sprâncenele arcuite. Zei şi Universuri! Focul ochilor ei a incendiat aerul din jur, iar oftatul ei a iscat o furtună colorată. Fisuri adânci au apărut în masiv şi blocuri de piatră, din ce în ce mai mari, au prins a se rostogoli peste mine. Am coborât cât am putut de repede. Mirificul chip al conştiinţei mele se năruia sub propriu-i suflet. Ajunsesem pe umăr şi nu ştiam ce să fac mai întâi: să mă feresc de ploaia stâncoasă sau să sar de colo-colo de pe bucăţile ce mi se desprindeau sub picioare. Fragmentar, l-am zărit pe „Domn”, care lătra frenetic sub artileria de bolovani şi praf. „Ochiul” zburase la o bună depărtare, dar s-a întors pentru a mă ajuta.

– Grăbeşte-te! mi-a strigat. Ia-o pe aici!

Coboram ca un bezmetic. Loviturile sacadate mă ameţiseră şi solul părea că se depărtează. Mâinile, picioarele mă dureau în contactul dur cu stânca. Când am dat semne de sfârşeală, „Ochiul” m-a îndemnat:

– Agaţă-te de mine!

Am încleştat mâinile pe rădăcina aripilor lui firave şi m-am trezit suspendat în aer. Greutatea mea şi rocile ce mă izbeau l-au tras cu putere spre pământ. Depunea eforturi mari pentru a atenua căderea, iar când în final ne-am prăbuşit amândoi, muntele s-a rupt de-a binelea şi a sfâşiat galbenul cerului, roşul norilor, verdele depărtărilor, albastrul pietrelor. O mască neagră mi s-a aşezat pe faţă şi m-am zbătut o vreme alergând, târându-mă într-un întuneric profund…

Mi-am revenit într-o cuşetă medicală de pe un container-pluton şi vederea detaliilor anoste şi monocrome m-a umplut de o bucurie nemărginită, asemeni copilului ce recunoaşte faţa luminoasă a mamei. O reţea de fire născută din mici implanturi ce-mi împodobeau capul cotropeau computerele medicale şi fruntea căpitanului Darso, care dormea pe un fotoliu alăturat. Medicul, un ins puternic şi delicat totodată, tocmai îmi făcea o injecţie fără ac – cu seringă de presiune, ştii de care – şi a oftat mulţumit când am deschis ochii,

– În sfârşit, a cuvântat, bine aţi venit printre noi! Sau, mai bine spus, bine aţi revenit printre noi!

– Iar voi? Cum de-am reuşit? am întrebat, molipsit de umorul său viguros.

– Mai greu decât aţi plecat, mi-a mărturisit, dezvelindu-şi dantura sănătoasă într-un zâmbet larg. Dar aţi venit la timp pentru a primi două veşti. Una rea, alta bună, încep cu cea rea, rezistaţi? m-a întrebat cu o perfectă îngrijorare.

– Daţi-i drumul, nu mă cruţaţi! am încuviinţat.

– Comandamentul o să vă confere o înaltă distincţie pentru fapte deosebite în luptă. E rea, mi-a explicat văzându-mi surpriza, pentru c-o să vă invidieze tot plutonul dumneavoastră… Dar se compensează cu vestea cea bună: veţi primi, probabil, câteva zile de consemn pentru abatere de la regulamentul militar, ceea ce-i îmbucurător pentru păstrarea principiilor militare, nu?

Am râs cu poftă.

– Ei, nu, am răspuns, ce-am mai făcut?

– Chiar nu ştiţi? Toată povestea dumneavoastră se datorează acestei abateri.

Pauză.

– Ei, hai, spuneţi-mi, m-am impacientat, am înjurat pe cine nu trebuie, n-am păstrat igiena, am furat ceva?

– Exhibiţionism în locuri neavizate, mi-a replicat sec, lăsându-mă mut de uimire. Adică v-aţi scos conocularii în plină misiune de luptă, expunându-vă, datorită mediului ambiant psihedelic, unei puternice autohipnoze.

– Autohipnoză?! Era ceva nou pentru mine, ceva care-mi aţâţa în străfundul minţii pâlpâirea unei luminiţe. Lumea nebună în care mă zbătusem fusese o halucinaţie, un vis urât, izvorât din adâncurile subconştientului meu, feerie şi anomalie în acelaşi timp, un coşmar pe care-l dorisem din toată inima să fie numai şi numai un simplu coşmar. Dorinţa mi se împlinise şi mă bucuram ca de o primăvară zburdalnică după o iarnă grea şi mohorâtă.

– Şi distincţia? Ea ce mai recompensează? Ieşirea mea din starea asta?

– Nu. Distincţia e rezultatul firesc al anihilării pe care aţi operat-o asupra depozitului energetic inamic. Parc-aşa au anunţat la raport. Sincer să fiu, cred că nici nu ştiţi că aţi făcut-o – văd asta după chipul dumneavoastră – dar aşa a fost să fie. Se pare că tocmai starea psihică în care v-aţi aflat v-a permis perceperea zonei căutate, altfel perfect camuflată vizual şi energetic. Bănuiesc că vi s-a înfăţişat ca ceva străin mediului înconjurător, nu?

Am zâmbit fără să-i răspund. De altfel, întrebarea o pusese mai mult retoric şi mă întrebam în ce măsură şi-ar fi putut închipui imaginea umană a masivului, imagine într-adevăr străină lumii halucinante a planetoidului, ca însuşi arsenalul cu pricina.

– Şi nu numai că aţi depistat-o, a continuat el, cu veşnicul surâs pe buze, dar – culmea impertinenţei! – aţi şi neutralizat-o din punct de vedere energetic acolo unde câmpul său magnetic de protecţie ne-a respins orice încercare de subordonare controlată. Cum a reuşit creierul dumneavoastră să facă acest lucru rămâne deocamdată un mister pe care computerele îl analizează încă…

Mâna lui se odihnea pe lectorul medical ce-mi „citea” gândurile prin zecile de implanturi cerebrale.

– Când vom afla secretul, vom putea spune că am mai aflat câte ceva despre creierul nostru, a bombănit el mucalit.

– Şi căpitanul? am întrebat sincer îngrijorat.

– Oh, lui puteţi să-i mulţumiţi! E cel care v-a „recuperat”. Prin conexiune directă s-a infiltrat psihic în universul dumneavoastră. În jargonul nostru, al medicilor, denumim acţiunea lui psihanalitiză. Habar n-am în ce fel l-aţi perceput, dar omul s-a consumat enorm ajutându-vă să vă găsiţi singur drumul de ieşire la mal. Nu şi-a revenit nici acum.

Ca pentru confirmare, i-a ridicat pleoapa ochiului stâng, examinându-i pupila, iar irisul lui albastru s-a suprapus în mintea mea pentru o secundă, destul însă, cu imaginea „Ochiului” zburător.

– Doctore, am întrebat, zguduit de asociaţiile ce mi se opreau în gând, doctore, în preajma mea nu se mai afla nimeni, vreau să zic altcineva decât plutonul şi căpitanul? E foarte important pentru mine acest lucru.

– Nu, a răspuns el derutat de agresiunea interesului meu, nu se afla nimeni altul. Cine ar fi putut fi ?! Dar cred că n-ar fi plictisitor să spun că am descoperit totuşi o insectă. Ajunsă pe planetă prin cine ştie ce transport utilitar, s-a adaptat totuşi, organismele primare neavând de suferit prea mult în ceea ce priveşte percepţia.

Dintr-un sertar, a scos o cutiuţă transparentă şi a continuat:

– Biologii noştri vor studia şi aspectul evoluţiei insectei, Pyrrhochoris apterus al ordinului Heteroptera sau, aşa cum i se spune curent, „vaca domnului”.

Şi, sub privirile mele uluite, a defilat carapacea roşie a gâzei, cu desen negru evocând o străveche clepsidră flancată de câte două puncte pe ambele părţi.

În fotoliul lui, căpitanul Darso îşi revenea încet-încet.

 

 

EPILOG

Alef îl căută pe Romantic peste tot, atrăgându-şi injurii din partea instalatorilor ce montau noile borne ale câmpului de protecţie al taberei şi prin zona cărora soldatul trecea indiferent la primejdia iminentă. Îl descoperi până la urmă ascuns în containerul de antrenament psihic.

– Aici eraţi? întrebă surprins, bâjbâind în semiobscuritatea albastră a cabinei. Culoarea tristeţii, îşi spuse în gând.

Veteranul îşi întoarse capul, dezvăluindu-i obrazul drept şi linia sinuoasă a frunţii.

– Plângeţi? se miră puştiul, văzând sclipirea de sub ochiul celuilalt.

– E numai o aparenţă, cuvântă Romanticul, vizibil stânjenit, efectul câmpului emoţional e mai puternic aici…

– Ciudat, aş fi spus că punctul maxim de intensitate e în centrul cabinei. În sfârşit, urmă Alef, aşezându-se în fotoliul cel mai apropiat, am fost îngrijorat de absenţa dumneavoastră la instructaj. Locţiitorul la comanda plutonului n-a spus nimic de asta, dar ar fi trebuit totuşi să veniţi: s-a prelucrat dispunerea noului câmp de protecţie. E o amenajare tâmpită – părerea mea! – care ne pune în primul rând pe noi în primejdie; trebuie s-o înveţi pe de rost ca să ştii unde să calci fără să te radă. V-am adus o copie.

Romanticul o aşeză absent pe fotoliul alăturat. Lumina se colorase puţin în verde, de unde puştiul deduse că propria-i stare de spirit restabilise puţin atmosfera.

– Merge şi pe sens contrar? se miră cu voce tare. Eu n-am înţeles niciodată cu adevărat principiul funcţionării şi finalitatea containerului.

– E pentru călirea psihică a combatanţilor, explică calm veteranul. Mai ales pentru cei cu moralul slăbit. Funcţionează pe baza unor câmpuri programate ce influenţează în anumite feluri biocurenţii cerebrali, dând naştere la diverse stări de spirit şi sentimente, alternarea lor, în funcţie de prescripţiile medicale, călind psihicul celui tratat, înţelegi?

– Bine, asta o ştiam, e litera instructajului, ceea ce n-am priceput e chestia asta cu „călirea”.

Romanticul începu să-şi frece fruntea. Lumina devenise verde pe de-a-ntregul, liniştea interioară domina sufletele celor doi.

– Perioada de acomodare militară, anumite veşti din afară, mediul ambiant, mijloace de propagandă pot influenţa nedorit psihicul combatantului şi te trezeşti că, în toiul acţiunilor militare, răspunde altfel sau deloc cerinţelor. Uneori dezertează… În trecut, erau multe cazuri dintr-astea aşa că un tratament eficace cu stări provocate nu poate să facă decât bine, militarul îşi consumă necazurile, exaltările, aici, în container, şi reuşeşte să fie calm, relaxat apoi, în misiunile reale. E, altfel spus, călit. Da, da, containerul acesta e una din marile descoperiri militare, spuse Romanticul, iar vocea îi suna artificial, Alef aproape că nu îl recunoscu.

Cercetă privirea tulburată a veteranului, îşi formulă mental replica şi o rosti numai după ce-şi impuse o notă de siguranţă în voce:

– Nu credeţi ceea ce spuneţi, sunt convins. Nu, nu e nevoie să mă contraziceţi, adăugă repede, de teamă să nu-şi piardă poziţia dominatoare, vă cunosc bine, am avut ocazia să vă cunosc foarte bine zilele acestea şi pot afirma deschis că nu credeţi în robotizarea omului, deşi susţineţi tot timpul Codul militar. O faceţi pentru mine, nu? Vă mulţumesc pentru grija ce mi-o acordaţi, pentru faptul că vă îngrijorează persoana mea. Mi-am dat seama între timp că şi căpitanul Darso a ţinut la mine, ba chiar şi Fidus, în felul său. Aţi încercat cu toţii să faceţi un militar adevărat din mine, mai dojenindu-mă, mai explicându-mi, mai mângâindu-mă. Salvându-mi chiar şi viaţa…

Îşi muşcă buzele, privind în jos. Remarcă deîndată că luminozitatea căpătase nuanţa indigoului, reflectând o amărăciune pe care tânărul încercă s-o ascundă, înciudat.

– Din fericire, sau poate din nefericire, spuse repede, încercând să pară echilibrat, n-aţi reuşit să vă jucaţi rolul perfect. Omul din voi, cu defectele, slăbiciunile şi sentimentele sale, v-a trădat. Nu, nu mă întrerupeţi – risc să-mi pierd şirul gândurilor– susţin că războiul s-a purtat cu voi, cu umanitatea voastră, că lafosienii sunt nişte duşmani iluzorii, poate că există, poate că nu, da, ştiu, vreţi să mă convingeţi de realitatea lor, ei bine, nu asta contează… Cine-i militarul perfect? Fidus, cel care nu respecta niciodată disciplina militară? Căpitanul Darso, inventiv, dotat cu o puternică influenţă asupra celor din jur, sever, dar căzut pradă propriei griji pentru aproapele său? Dumneavoastră, cel care mimaţi tăria de caracter refugiindu-vă într-un container de antrenament psihic, container în care nu urmaţi tratamentul de călire, ci vă lăsaţi sentimentele să zboare libere?

Veteranul închise ochii, resemnat. Culoarea roşie, marcând exaltarea celuilalt, devenise obositoare.

– Am ascultat cu atenţie istorisirile dumneavoastră, continuă Alef, şi m-am gândit mult la ele. M-am întrebat un timp, până a găsi răspunsul, de unde cunoşteaţi sentimentele complexe încercate de Fidus sau Darso în întâmplările acelea. De unde forţa emoţională deosebită pe care o degaja depănarea evenimentelor?!

Îl privi îndelung pe veteran, aşteptă răbdător ca acesta să deschidă ochii contrariat de liniştea prezentă deodată şi continuă:

– Înţeleg de ce vi se spune „Romanticul”. Sunteţi un scriitor, un artist, …nu ştiu, nu mă pricep. Oameni ca dumneavoastră n-ar trebui să se afle aici. Mi-ar fi plăcut să vă cunosc în alte condiţii. În vreme de pace, oricum…

Tăcu, iar celălalt constată uşurat că lumina redevenise verde, că echilibrul sentimental îi marca iar pe amândoi.

– Mă bucur că ai înţeles că-ţi voiam binele, spuse încet Romanticul. Iar dacă ai înţeles lucrul ăsta, vei reuşi să fii şi un militar bun, căci nu poţi să te lupţi pentru a apăra calitatea umană fără a fi un om cu adevărat. Cât despre câmpul de luptă, acela e primul loc unde trebuie să ne aflăm când e vorba de apărat această calitate, iar când afirm acest lucru mă gândesc mai ales la artişti, la cei care trudesc în a edifica umanul în orice timp sau vreme, necontând că e pace sau război.

Lumina albastră a tristeţii coloră uşor containerul. Romanticul îşi frecă fruntea înaltă.

– Nu iubesc termenul de „pace”, spuse. El desemnează pauza dintre războaie. O pauză care se sfârşeşte mai devreme sau mai târziu. Dacă ar trebui să stabilesc eu definiţia timpului etern al înţelegerii şi fericirii i-aş da numele de „curcubeu”. Şi ce poate fi mai frumos pe lume decât apariţia pe cerul curat, spălat de ploaie, a panglicii multicolore de sentimente umane?! Cu portocaliul veseliei, cu galbenul bunei dispoziţii, cu verdele împăcării de sine, ba chiar şi cu violetul amărăciunii… Vezi, de aceea îmi place să vin aici, în containerul de antrenament psihic. Pentru a gusta din paleta sentimentelor umane, dar nu impuse de tratament, ci pornite liber din adâncurile fiinţei mele.

Alef îi studie figura şi Romanticul îi păru deodată îmbătrânit subit, cu faţa ridată şi cearcăne sub ochi, totul trădând o oboseală covârşitoare.

– Ceilalţi doi şi cu mine ne completam, urmă Romanticul. Asemenea componentelor caracterului unui singur om, unui om obişnuit, puţin sentimental, puţin vulgar, puţin tenace, iar dacă un trup nu ne-a putut cuprinde pe toţi trei, atunci legătura s-a făcut printr-un câmp lăuntric, să-i zicem biologic, ce ne-a făcut să simţim şi să trăim ca unul. Dispariţia unuia dintre noi a destrămat biocâmpul de care-ţi vorbeam şi mi-e teamă că a cauzat şi moartea celui de-al doilea. Ce e omul fără copilul din el sau fără bătrânul ce va fi mai târziu?

Veteranul observă mina îngrijorată a puştiului, în ciuda albastrului întunecat al tristeţii ce le contura cu zgârcenie trăsăturile.

– Nu trebuie să fii speriat, încercă să-l liniştească, e o simplă presupunere a mea, o explicaţie posibilă a hainelor ce le îmbracă hazardul, legi ale naturii pe care nu le cunoaştem încă…

Zâmbi apoi, împăcat, destrămând albastrul cu fâşii de galben şi izbucni într-o lumină portocalie:

– Şi mi-e dor, măi frate, de-un curcubeu… Se ridică brusc şi ieşi, lăsându-l pe Alef plutind prin lumini incerte, redresându-se însă încet spre verde, recâştigându-şi calmul interior şi liniştea sufletească. Şi nu-l cutremură faptul că afară răsună descărcarea câmpului de protecţie asupra vreunui imprudent care nu respectase consemnul, privirea îi mătură în gol imaginea copiei pe care veteranul o uitase pe fotoliul alăturat, căci se gândea la cei trei, la felul în care priviseră aceştia războiul, la moartea care survenise într-un mod atât de stupid, îndepărtându-i sau poate unindu-i prin nişte liane mai trainice, pe ei, Darso, Fidus, Romanticul. Dar s-o fi dus romanticul timp al lor? Sau, o dată cu ei, murise şi Pământul cel colorat şi vesel? Avu impresia că se rupe ceva în el şi, involuntar, repetă de câteva ori fraza: „Şi mi-e dor, măi frate, de-un curcubeu…”

 

(Apărută integral în Autograf nr.1-2-3/2010)