Azi am văzut pentru întâia oară cum arată interiorul Muzeului de Artă din Craiova, după ce clădirea a stat nişte ani în renovări şi reparaţii capitale. Ironia sorţii face ca să am acest privilegiu, înaintea deschiderii oficiale, în prezenţa rămăşiţelor trupeşti a celui ce a fost până zilele trecute directorul Muzeului de Artă Craiova (sau managerul, cum i se spune acum). N-o să pomenesc calităţile acestui om care a ştiut să se păstreze echidistant în sfera delicată şi dificilă a artiştilor plastici locali. O să spun doar că Florin Rogneanu a fost sufletul instituţiei pe care a condus-o şi a făcut eforturi mari să ducă la capăt dificila reabilitare a clădirii istorice, în parametrii ei artistici originari. În decembrie urma să aibă deschiderea oficială, iar Florin Rogneanu să aibă parte de o ieşire la pensie glorioasă. N-a fost să fie. Privind ornamentele refăcute ale imensului hol, m-am gândit fără să vreau la tributul care a trebuit plătit pentru o astfel de lucrare. Atâta doar că, de data asta, jertfitul a fost chiar „Marele Arhitect”. Odihnească-se în pace!
PS. Constat că devin, fără să vreau, un bun scriitor de necroloage. Nu pot explica de ce – poate emoţia – găsesc/ gândesc/ simt mult mai multe lucruri de spus despre cineva pe care l-am apreciat în viaţă după ce a trecut în Eternitate. Mai luna trecută mi-a fost imposibil să scriu câteva gânduri originale despre un ilustru scriitor care a făcut o frumoasă vârstă, deşi îl apreciez în mod special. Ironia vieţii. Sau a morţii (?!)
