S-au încheiat şi Colocviile „Ion D. Sîrbu” din acest an. Cu peripeţii, aş spune eu, refuzate fiind iniţial, la început de an, de noua conducere a Casei de Cultură a Municipiului Craiova, „Traian Demetrescu” – unde aveau loc în mod tradiţional –, pe motiv de lipsă de fonduri. Nicolae Coande, iniţiatorul manifestării, a găsit în cele din urmă înţelegere şi sprijin la Ion Prioteasa, preşedintele Consiliului Judeţean Dolj, care, prin Biblioteca Judeţeană „Alexandru şi Aristia Aman”, a rezolvat toate problemele, mai ales cele de ordin financiar.
N-o să fac un rezumat al lucrărilor celor două zile – o face foarte la obiect Petrişor Militaru în videoclipul anexat –, voi trage doar câteva concluzii, apoi, pentru cine este interesat, voi face nişte observaţii personale.
Concluziile acestei ediţii sunt că Ion D. Sârbu excelează, în operă, mai mult prin textele lui ce ţin de metaliteratură decât prin cele de ficţiune. Cu alte cuvinte, jurnalul şi corespondenţa scriitorului sunt mult mai interesante decât romanele sau dramaturgia (semn că, aş adăuga eu, scriitorul nu ştia să mintă şi era deosebit de puternic în sinceritatea din textele metaliterare tocmai prin atitudinea demnă care i-a caracterizat viaţa). Alte concluzii sunt că, în plus faţă de prelegerile prezentate, s-a dovedit necesară existenţa unei dezbateri pe tema operei sau a dosarului de urmărire aparţinând lui Ion D. Sârbu.
În mod ciudat, sonorizarea s-a defectat în prima zi tocmai înaintea prelegerii lui Mihai Barbu despre scriitorii-securişti din jurul lui Ion D. Sârbu. A doua zi ea n-a mai existat deloc, noroc că audienţa a fost relativ restrânsă şi s-a putut auzi în mod natural.
Consideraţii personale:
La manifestare, aşa cum bine observa cineva, au fost prezente, cu câteva mici excepţii în plus sau în minus, aceleaşi persoane interesate de viaţa, destinul şi opera scriitorului Ion D. Sîrbu, prezente şi la ediţiile trecute. De fapt, fiecare manifestare culturală din Craiova reuneşte, de regulă, persoanele afiliate „parohiei” respective (ca să nu spun „bisericuţei”). Regretabilă absenţa oficială a conducerii filialei sau chiar a centralei Uniunii Scriitorilor, din care subiectul Ion D. Sîrbu făcea totuşi parte.
Chiar dacă s-a încercat – sau aşa mi s-a părut mie – o generalizare a persecuţiilor sistemului opresiv aplicate scriitorilor din perioada comunistă, cred totuşi că Ion D. Sîrbu făcea parte dintr-un lot restrâns, nealterat în gândirea liberă, restul scriitorilor adaptându-se cu uşurinţă unui sistem de „şopârle” strecurate în texte, de dublul sens în comprehensibilitatea operei. Faptul a fost certificat după evenimentele din decembrie ’89, când, puşi în faţa dispariţiei cenzurii, scriitorii s-au adaptat cu greu sau deloc gândirii libere, nereuşind să mai creeze opere importante.
Revin cu o mirare pe care am exprimat-o în nenumărate rânduri: e uluitor câţi ofiţeri activi şi informatori au fost implicaţi, aşa cum reiese din rapoartele Securităţii, în urmărirea personajului Ion D. Sîrbu. Pentru cine nu ştie, Ion D. Sîrbu a fost un bătrânel simpatic, volubil şi cu carismă, pe care cu greu l-ai vedea în rolul de formator de opinie anticomunistă în acele timpuri comuniste. Nu ar fi fost greu, cred eu, să i se însceneze un accident fatal dacă era atât de incomod sistemului. Sau o internare la nebuni, cum se obişnuia, unde, printr-un tratament „adecvat”, să i se prăjească creierul. Un posibil răspuns este că inofensivul personaj era o pâine albă şi comodă pentru securişti, care nu aveau mare bătaie de cap cu el, aşa cum aveau, de exemplu, cu Dinescu, Coposu, Doina Cornea sau Goma, agitatori ai apelor internaţionale, stricând imaginea României fericite a lui Ceauşescu. Aşa că umflatul gogoşii despre cât de periculos era Ion D. Sîrbu şi importantul efectiv alocat în jurul său este o variantă a tradiţionalului „noi ne facem că muncim” din acele timpuri.
Ne mai este teamă de Securitate azi? Sau de informatorii de atunci? Este o întrebare firească, după ce am studiat cartea Clarei Mareş – „Zidul de sticlă” – şi am asistat şi la prelegerea domniei-sale de la această ediţie a colocviilor. Ca răspuns, aş zice că da, deoarece, dacă în volum numele informatorilor sunt menţinute în nota numelui de cod, cu unele indicii spre identitatea lor reală, din motive… să-i zicem morale (?!), în expunerea din cadrul manifestării nu exista niciun alt motiv să nu fie făcute publice, măcar celor de faţă, direct interesaţi de adevăr. Sau adevărul trebuie să rămână „dincolo de noi”, ca în faimoasele Dosare X? Au trecut 24 de ani de la moartea scriitorului şi de la abolirea sistemului ceauşist. Nu suntem încă pregătiţi să aflăm adevărul istoric sau ne e încă teamă? Aş merge şi mai departe şi aş propune ca la ediţiile viitoare ale colocviilor să fie invitaţi şi foştii securişti sau informatori în viaţă, unii dintre ei chiar din mediul literar, ca de exemplu colonelul Vâlceleanu care a scos anii trecuţi o carte, sau ziaristul Ion Jianu, autorul unui celebru interviu al scriitorului. Să fie invitaţi nu pentru o hulire publică sau o reprobare – atâta vreme cât Justiţia nu i-a judecat până acum, mă îndoiesc că un astfel de act mai are valoare acum –, ci pentru a explica celor interesaţi mecanismul şi justificările acelor vremuri, pentru o mai bună înţelegere a istoriei. Nu în ultimul rând, pentru o evocare eficientă a scriitorului Ion D. Sîrbu. Căci, dacă nici aparatul informativ nu poate aduce date inedite din viaţa şi opera lui Ion D. Sîrbu, cine? Dar poate sunt eu prea idealist…
