Lucrarea de faţă a fost scrisă special şi prezentată în cadrul manifestării „Noaptea Șeherezadei” la TRADEM, un maraton de poezie și proză craioveană ce a avut loc la Casa de Cultură „Traian Demetrescu” din Craiova marţi, 25 aprilie 2017, începând cu ora 19.00 şi terminându-se târziu în noapte. În textul prezentat am folosit citate din volumele “Gara Noiembrie” şi “Camera dezastru” de Liliana Hinoveanu (Editura Aius, 2013; 2015), “Noaptea părului liber” de Maria Dinu (Editura Aius, 2017), “Şi moartea scrie uneori poeme” de Adela Efrim (Editura Paralela 45, 2016), “Eram bătrână şi-am murit” de Eleanor Mircea (Editura Aius, 2016), “Din arierplanul unui surâs” de Marilena Tiugan (Editura MJM, 2013), “Cocoşul are dreptul la o secure ascuţită” de Gelea Enea (Editura Aius, 2016), “Masa care plânge înlăuntru” de Emilian Mirea (Editura Ramuri, 2016) şi din postările de pe net ale celorlalţi autori citaţi – Anca Şerban, Ionel Ciupureanu, Florina Ungureanu, Daniel Dumitru, Lorena Păvălan. Cum evenimentul a fost organizat cu ocazia Zilei Internaţionale a Cărţii şi a dreptului de autor, sărbătorită în fiecare an pe 23 aprilie, am considerat oportun să fac publică această schiţă în acest moment.
Poveste empatică
de Viorel Pîrligras
Săptămâna începuse prost ca o imagine într-o oglindă spartă. Cioburi de realitate. Asociatul meu dispăruse, se pare, de zile bune, lăsând în urmă un ocean de probleme. Ultima mea grijă era să dau de urma lui – cel mai probabil fugise cu încasările pe luna în curs, sub ameninţările vreunui soţ infidel cu trese politice pe umăr, sau se odihnea etern printr-un canal, victimă a unui urmărit irascibil. Dar nu mă grăbeam să anunţ poliţia, agenţia noastră de detectivi s-ar fi discreditat definitiv în acest oraş. Alta era problema. Telefoanele mârâiau, clienţii îmi cereau rezultatele pentru care plătiseră deja o arvună substanţială, iar eu nu ştiam ce răspuns să le dau. Noroc că dispărutul avea un pronunţat panşant spre tipicărie, iar dosarele din biroul lui erau bine ordonate. La o privire din zbor de pasăre, multe erau cazuri de adulteruri tratate în stil chewing gum, adică lungite exagerat de mult pentru suplimentarea diurnei, un şef de birou urmărit de un subaltern candidat pentru postul lui sau pista unui copil abandonat şi adoptat de străini. Fleacuri ce puteau fi expediate în câteva ore. Un dosar bleu mi-a sărit totuşi în ochi. Termenul scris mare pe el era al zilei de azi. Nu avea beneficiar, fişă sau număr de înregistrare, nu existau contracte sau chitanţe de avans, doar un teanc gros de poezii decupate din reviste literare sau chiar pagini din plachetele lirice. Şi pentru că enigmele erau adevărate provocări pentru mine, l-am luat sub braţ şi m-am oprit pe terasa primului local, unde, sub farmecele aromate de cofeină, am început să-l citesc cu atenţie.
Poeţii sunt, se ştie, fiinţe bizare, iar cei din dosarul bleu nu făceau excepţie. Unul adormise şi se gândea, alta era bătrână şi murise, iar alteia moartea îi scria uneori poeme. Am înotat cu râvnă printre metafore, depresii şi stări extatice. După a patra ceaşcă, lumina se colorase afară în culoarea glicinei şi ceva-ceva începuse să apară din lectură. Fără îndoială, printre rânduri, poeţii vorbeau de ceva ce nu poate fi perceput de oricine. „Aud țipătul cuvintelor/ nespuse/ căzute pe jos/ călcate în picioare…”, afirma o anumită Florina. „Tu, o oglindă ce/ supraveghezi liniştea./ Ea pică din lacrimi. Spaţiul e altul”, sublinia o oarecare Maria. „Te trezeşti în purpura dimineţii/ Boema ce tânjeşte/ Să prindă autobuzul cu bilet permanent/ Către acelaşi tărâm/ Al fericirii”, nuanţa numita Adela. Aham, era vorba, dacă înţelegeam bine, despre o anumită destinaţie. În fine, o poetă numită Marilena afirma ceva ce mă făcea să gândesc inevitabil la asociatul meu dispărut: „Dacă nu mă mai întorc/ Trebuie să nu mă găseşti aşa/ Cu ochii plânşi/ Dincolo de uşa închisă/ Dincolo de ferestrele bătute în cuie”. O călătorie, aşadar, dar nu într-un spaţiu cunoscut. „Am să plec puţin/ în mine/ între oasele şi celulele mele/ însângerate şi antagonice/ de multe ori” întărea poetul Emilian, iar altul, unul, Daniel, o spunea aproape pe şleau: „Albina galbenă a plecat/ La capătul suliţei era o altă lume (…) Omul astă tainic m-a chemat/ Să trec dincolo de limitele satului meu/ Dincolo de fluviul ăsta năzuros/ Undeva într-un spaţiu/ Unde ştiu că mă va ţine veşnic/ În mâinile lui calde/ Şi întrebător de/ Rănite”. Cineva chiar o făcuse, se pare, sau doar extrapolase: „Trecusem dincolo fără să am nevoie de chei/ fără să deschid uşa cea strâmbă proptită în două balamale. (…) dincolo sau dincoace/ şi pragul care acum nu mai este/ s-a despărţit de uşă/ ea/ aici/ încrustată în mine” spunea o anume Liliana.
Aici m-am oprit. O călătorie, un pelerinaj organizat, va să zică. Şi toţi poeţii ştiau. Un fel de sectă, o conjuraţie îmi apărea acum toată povestea şi începeam să-l înţeleg mai bine pe asociatul meu. Mi-am aprins o veche iubire şi am tras-o de câteva ori în piept. Am analizat. Aveam un grup cu preocupări similare, un scop precis şi o destinaţie nu foarte clară. Când avea să se întâmple asta? Răspunsul era, evident, cel scris pe coperta dosarului bleu: azi. Unde avea să se întâmple rămânea însă sub semnul întrebării. Am comandat încă o ceaşcă de fierbinţeli aromate şi am continuat să citesc. După câteva zeci de poeme, aveam să aflu şi răspunsul. Îl dădea o anume Gela: „acesta nu este poemul zilei ci strada/ care peste câţiva ani îţi va purta numele/ scris pe o plăcuţă metalică/ de unde/ începe identitatea omagiată printr-un plasture/ subţire/ de memorie colectivă”. Începeam să bănuiesc care era acea stradă. Una cu nume de poet care ar fi avut şi un loc corespunzător pentru reuniunea poeţilor. Poate chiar o casă cu numele acelui poet.
Tuşul negru întina deja cerul serii când am hotărât să pornesc spre locul cu pricina, aşa că am ajuns destul de târziu. Grilajul maroniu al porţii spre curtea interioară figura şi el în poemul Gelei, aveam aşadar şi confirmarea: „nu este poemul zilei/ doar locul/ de unde vei privi neputincios printre grilajele/ Literelor/ cum trec oamenii/ cum îşi intersectează paşii/ gândurile/ fără să se-ntrebe dacă strada pe care tocmai calcă/ e măcelărie de tranşat urmele/ faţetă din geometria culturii Sturm und Drang/ ori pur şi simplu viaţa/ trucată cu har/ de un edil sârguincios”. Un clopoţel a sunat atunci când am deschis uşa, aşa cum îl amintea o anume Eleanor, care îmi prindea şi senzaţia specifică: „inima mea ca un clopot sângerează de frică”. Un cerber gras cu voce anemică a ieşit dintr-un birou din dreapta, dar i-am vârât sub nas legitimaţia mea şi l-am trimis să-şi vadă de treabă. Am radiografiat instant clădirea. Birourile mici nu mă interesau, iar sala mare dinspre stradă era goală. Rămânea doar beciul. Scara şerpuia spre adânc chiar de la picioarele mele. „Zidăria e tristă/ şi urme de paşi străini/ îmi ard peste degete”, descria bine decorul numita Eleanor. Jos era o sală cât toată clădirea, plină de scaune, dar goală. Ajunsesem prea târziu? Unde dispăruseră toţi acei poeţi? „Dau jos ce mă apasă/ şi mă aşez pe genunchii tăi./ De-acolo/ colţurile camerei se retrag în interior./ Circumferinţa absoarbe/ peretele din faţa mea”, afirma numita Maria. „O hotă imensă de deasupra lumii/ duce fumul şi mirosul de ars/ de pe lumea asta/ pe lumea cealaltă”, spunea şi unul, Emilian. Puteam presupune că portalul se afla chiar acolo, invizibil ochiului profan, dar poeţii nu. Aşa cum concluziona altul, Ionel: „Şi nici eu nu mai sunt eu/ şi nu e nimeni pe aici.” Mă amăgeam că poate totuşi poeţii nu ajunseseră, că ziua, deşi la final, nu se terminase încă şi că noaptea, asemenea poveştilor Seherezadei, e lungă şi magică. În adâncul meu, ştiam că totuşi nu e aşa. Povestea se sfârşise, iar Emilian avea dreptate: „Din această piesă/ Cel mai sigur este finalul/ Şi ieşirea din scenă –/ Restul e filozofie.” Cerberul bombănea pe scări, nemulţumit că nu poate să pună lacătul la uşă, aşa că am plecat bombănind, la rândul meu.
Noaptea era frumoasă, dar nemulţumirile mele mă împiedicau s-o degust cu adevărat, o noapte, aşa cum zicea şi Liliana, „pe care întrebările mele au devenit rufe puse la uscat”. Mi-am zis: la naiba, poate că n-am citit cu atenţie, răspunsurile sunt în jurul nostru, aşa că m-am prelins pe scaunul unei terase din apropiere şi am deschis din nou balena bleu.
„Sorb/ Lumina/ Cu toată setea lumii/ Sorb/ Până ce nu mai sunt eu/ Ci/ Lumina zilei”, perora Daniel, iar o anume Anca îşi insinua şi ea viciile: „ochiul meu stâng stă de vorbă cu ochiul meu drept/ între două staţii bomboane de ciocolată amăruie cu coniac”. Mult mai directă, Florina recunoştea: „vreau luna de pe cer/ sau doar o bere neagră/ de fapt, vreau luna de pe cer/ după ce beau o bere neagră.” Şi Eleanor îi ţinea isonul: „deşi coapse lungi sângerează felii de poeme/ beţiile rare-mi colindă uimite prin vene.” Încet, încet, adevărul se elibera dintre versuri. „Îmbătată de aroma vişinatei/ proaspete/ natura stă întinsă pe spate/ cu faţa la cer”, o spunea Emilian, o accentua şi Ionel: „mucozităţile tale născură ce le-am descris eu/ şi ce-ar fi să bem.” Lorena iţea enigmatic joncţiunea: „chiar dacă fiecare lucru/ ar fi fost altceva/până la urmă toate deveneau unul/ în care încăpea şi poezia/ asta cu ceşcuţa de cafea/ care va muri nespălată”, în timp ce Emilian zorea: „aşa că grăbiţi-vă cu săruturile/ şi orgasmele frugale până nu/ deschide uşa metafizicul care/ e din ce în ce mai nerăbdător!”, dar Lorena ştia să puncteze: „în sudul gândirii cresc grădini de portocali/ şi eu voi bea cafea/ de dragul şi oroarea zilei de mâine.” Cuprins de sentimentul acela „zânatic” de care pomenea Lewis Carroll, am închis ochii şi am sorbit şi eu lung din ceşcuţa aburindă de pe măsuţa din faţa mea, iar cerul de glicină, tuş şi grăunţe strălucitoare, iubiri, deziluzii, regăsiri, dureri şi regrete, visuri, erosuri, copilării entuziaste şi senectute resemnări, aspiraţii, împliniri şi neîmpliniri, zâmbete, disperări, raze de soare şi cântece de greieri, deliruri şi coşmaruri, revelaţii, adevăruri absolute, parfumul delicat al mamei şi cântecul frunzelor de stejar năvăliră deodată în mine, întorcându-mă ca o mănuşă pe dos, într-un spaţiu în care universul eram eu, eu şi numai eu…
Apoi am deschis ochii şi m-am întors în întunericul slab luminat al urbei. Undeva, prin dreptul bodegii „La talente”, mi s-a părut că s-au dizolvat în noapte câteva siluete cenuşii de poeţi. Vorba Lorenei: „n-am jucat niciodată Monopoly/ în Craiova este foarte greu să trăieşti mistic.”
