Cu o oarecare întârziere, din motive obiective, a ajuns la mine volumul “Centenar Gellu Naum” din seria Caietelor simpozionului naţional “Craiova şi avangarda craioveană”. În cuprinsul celor 200 de pagini găsim reunite comunicările prezentate în cadrul Simpozionului, care, în decembrie 2015, a fost consacrat lui Gellu Naum. Semnatarii sunt în general nume cunoscute din lumea literară şi specialişti în lucrări de avangardă, aşa că vă recomand lectura volumului în care îi veţi întâlni pe Simona Popescu, Ion Bogdan Lefter, Emil Nicolae, Emanuela Ilie, Cătălin Davidescu, Florin Colonaş, Alexandru-Ovidiu Vintilă şi Isabel Vintilă, Dan Gulea, Ioana Repciuc, Maria Dinu, Roxana Ilie, Anca Şerban, Cristina Gelep, Delia Mîţă Radu, Ştefan Bolea, Petrişor Militaru. Acestor comunicări se adaugă şi un text de-al subsemnatului pe care vi-l ofer mai jos, într-o prezentare grafică mai generoasă. Să menţionez că volumul a fost îngrijit de organizatorii simpozionului – Petrişor Militaru, Luiza Mitu şi Daniela Micu – şi a apărut la Editura Aius din Craiova, cu sprijinul Casei de cultură “Traian Demetrescu” a municipiului Craiova.
Ilustraţia copertei: portretul lui Gellu Naum de Victor Brauner (1936)
Stângăciile şi talentele unui erou de autor – un pinguin, Apolodor
Exponent de bază al suprarealismului românesc, numele lui Gellu Naum ar fi riscat să treacă totuşi neobservat pentru românul de rând dacă un personaj al său nu ar fi marcat copilăria câtorva generaţii de cititori. Deşi autorul a comis mai multe cărţi pentru copii, doar pinguinul Apolodor este cel care a rămas în conştiinţa publică. Şi chiar dacă acestui Chilly Willy autohton obiceiurile speciei sale îi erau total străine: preocuparea pentru hrana principală – peştii, sau petrecerea timpului în mediul său natural – apa, aceste ciudăţenii n-au împiedicat succesul său la cititori; se ştie că pinguinii au fost dintotdeauna febleţea celor mici.
Deşi Naum n-a dorit să vorbească despre personajul său, ba chiar a refuzat, după 1989, şi reeditarea volumelor ce îl aveau ca erou pe Apolodor, putem deduce relativ uşor nu doar geneza şi modul de construcţie al cărţilor, ci şi motivele ciudatei tăceri a autorului asupra subiectului.
Spionul diversionist
„Cartea cu Apolodor” apărea în 1959, în perioada dură a existenţei scriitorului. Probabil că, în afara traducerilor, cărţile pentru copii erau singurele care îi erau acceptate de edituri. Ne putem imagina că n-a făcut-o cu prea mare tragere de inimă. Poate că numele personajului a fost ales aleator sau poate, la mijloc, există o oarece simbolistică, firească la un avangardist – un summum al zeului artelor şi ocrotitorul poeziei, cu românescul substantiv fără echivalent în alte limbi – dor. Cât despre atributele personajului – tenor (!) sau că e din Labrador, sunt aproape convins că au venit de la sine, doar din uimitorul talent de versificare al autorului (tuturor, mor, mărilor, cor, călător, covor, vapor, pescador, Meteor etc.) Desigur, te-ai fi aşteptat să citeşti apoi despre peripeţiile şi boroboaţele tenorului la circ (ciudată funcţie într-un circ, mai ales la un pinguin, dar să fim îngăduitori, poate că tocmai în asta consta latura extraordinară în galeria extravagantelor personaje de acolo). Ei bine, nu. Apolodor e mistuit de dorul fraţilor săi din Labrador şi nu se lasă până nu pleacă acolo după primele cinci pagini de lamentări. Modelul demersului este cel al lui Fram, ursul polar, care şi el plecase spre Polul Nord. Aproape crezusem că superficialitatea i-a jucat feste lui Naum, căci Labradorul (peninsula Labrador), este adevărat, se află în ţinuturile nordice ale Canadei, doar că acolo nu cresc pinguini! Cum ar fi putut Apolodor să fie din Labrador, când pinguinii trăiesc şi se înmulţesc la Polul Sud?! Chiar dacă mai târziu autorul însăilează o explicaţie, afirmând că, de fapt, familia Apolodor, venită acolo doar la plimbare, îl născuse din întâmplare, lucrarea ar fi putut fi cu certitudine revizuită înainte de a intra la tipar, iar Gellu Naum, cu imaginaţia sa fertilă, ar fi găsit alte soluţii pentru a remedia eroarea. Evident, nu era vorba de o scăpare, iar falsa destinaţie ascundea în realitate motivul debarcării personajului în Statele Unite. Unde, aşa cum au remarcat şi naumiştii cu patalama[1], sunt înfierate acţiunile antisociale ale odioşilor imperialişti. Să nu uităm că volumul apărea în 1959, stalinismul încă supravieţuia prin regimul Gheorghiu-Dej, iar SUA era duşmanul absolut pentru blocul estic. În ediţia următoare a cărţii, din 1975, când în „epoca de aur” relaţiile cu SUA se îmbunătăţesc (rezultatul schimbului de vizite între preşedinţii Nixon şi Ceauşescu), tonul critic se modifică subtil, iar acţiunile guvernamentale ale bancherilor americani[2] de plasare a unei bombe nucleare în fiecare ţară[3] dispar, lăsând loc doar acţiunilor reprobabile ale unor infractori de rând – „tâlhari şi ucigaşi cu leafă”, membri ai Ku-Klux-Klan, care au o răfuială personală cu Apolodor.
Totodată, călătoria devine mult mai stufoasă, episodul american fiind estompat de alte episoade care se petrec şi prin alte colţuri ale lumii. Ne apare din ce în ce mai clar că aventurile pinguinului în SUA erau, la vremea apariţiei, o comandă politică sau poate doar o sugestie tovărăşească a unui amic binevoitor din sistemul editorial care i-a explicat lui Naum că, fără acest demers ideologic, cartea n-avea nicio şansă să intre pe lista celor publicabile. Să nu uităm că toată beletristica obsedantului deceniu, cu foarte mici excepţii, a fost propagandistică, fidelă modelului sovietic, cu recomandările lui Lenin în domeniul literaturii. Chiar şi coperta primei ediţii are o notă ideologică, dând un sens ciudat componentei „logică” din cuvânt: desenată de Jules Perahim, ea indică traseul parcurs de pinguin. Te-ai fi aşteptat ca, „logic”, drumul din Bucureşti până în peninsula Labrador, situată pe coasta de est a Canadei, să fie parcurs în linie dreaptă, spre nord-vest. Ei bine, nu, traseul urmează nordul, apoi spre est, ocolind întreaga Uniune Sovietică şi intrând în Canada prin vestul ei! Cu alte cuvinte, n-a ales drumul logic, ci cea mai lungă cale, cea „ideologică”.
Devine evident de ce autorul, sincer cu sine însuşi, şi-a dorit aceste cărţi strecurate sub preşul istoriei[4]. Din păcate pentru temerile lui, dar din fericire pentru cititorii vechi şi noi, personajul s-a impus în conştiinţa publică şi se bucură de reeditări sau de interpretări teatral-muzicale[5].
Să ne înţelegem: nu este vorba de o critică asupra operei sau autorului, ci de o încercare de a explica apariţia unui mit literar, un mit recunoscut şi, din punctul meu de vedere, greu dacă nu imposibil de anihilat. O lumină în istoria literară care l-ar şi salva pe avangardistul Naum, un nonconformist literar prin definiţie, aruncând în ograda puterii din acea vreme conformismul ideologic impus.
Gellu Naum, creator de benzi desenate
„A doua carte cu Apolodor” are şi ea o poveste interesantă. De la apariţia ei, în 1964, până în zilele noastre, mulţi s-au întrebat de ce autorul a renunţat la Jules Perahim, graficianul care-i desăvârşise chipul personajului, şi a preferat să-şi facă singur ilustraţiile[6]. Reluând raţionamentul din prima parte a acestui articol, putem deduce că, mulţumiţi probabil de cartea cu Apolodor, ideologii i-au permis lui Gellu Naum să publice în revistele de copii. Aşa se face că, în perioada 1963-64, scriitorul a publicat, pe ultima pagină a revistei Arici Pogonici, noi întâmplări cu celebrul, de acum, pinguin. Cum povestea cuprindea în general doar opt rânduri de text[7], plata pe aceasta ar fi fost doar simbolică şi nu ar fi meritat efortul. În schimb, plata pe caseta desenată era destul de consistentă, aşa încât Naum se pune pe desenat, împarte riguros povestea în patru casete, cu textul adiacent situat în josul imaginii (în ultimele numere el apare chiar făcut la maşina de scris), şi obţine, ce să vezi, o bandă desenată! Altfel, Apolodor pare să fi fost predestinat benzilor desenate[8], se născuse în 1959, odată cu renumitul personaj francez Asterix şi, la o scară mai mică, s-a bucurat de acelaşi succes la public.
La apariţia în volum, autorul îşi rescrie textele, făcându-le mai ample[9], şi reface şi majoritatea desenelor. Deşi nu mai apar sub formă de casete, ele ţin totuşi de banda desenată şi nu de ilustraţie de volum pentru că explicaţia sau poanta textului se regăseşte doar în desen. Cu alte cuvinte, una fără alta nu se poate. Ca la benzi desenate!
Tematica poveştilor care pot fi numite fără teamă adevărate stripuri[10] este, de data asta, ce ar fi fost firesc să fie din primul volum – o serie de isprăvi hazlii, domestice, cu tentă moralizatoare pentru copii. Intervin şi colaje, dar acest lucru este o practică firească în exerciţiul artistic al avangardiştilor. În plus, cartea are şi personaje noi – leul Amedeu şi cangurul Ilie –, dar, deşi deducem că sunt tot animale de circ, întâmplările n-au nimic de-a face cu instituţia respectivă. Un al treilea volum cu întâmplări petrecute în lumea acrobaţilor şi a clovnilor ar fi închis cercul şi ar fi legitimat în întregime personajul Apolodor. Dacă există vreun reproş care i s-ar putea imputa autorului ar fi chiar acesta.
[1] Roxana Jeler consideră cu delicateţe cartea ca fiind „cuminte aliniată ideologic” („Despre Cartea cu Apolodor”, Caietele Avangardei, nr. 5/2015).
[2] „Amicii armei nuclare. Asociaţie secretă”, ce cuprindea „Cei mai bogaţi dintre bogaţi,/ Stăpânii marilor averi,/ Un amiral, vreo trei bancheri,/ Şi fabricanţi, nu mai ştiu câţi…/
[3] „Acest străin va fi trimis,/ S-arunce-n fiecare ţară,/ O mică bombă nucleară./ În misiunea lui secretă,/ Va fi trimis cu o rachetă./ De va ieşi, cumva, război,/ Suntem nevinovaţi, fireşte:/ Străinul nu e de la noi;/ Ce face el, nu ne priveşte…/ Vom da, la vremea cuvenită,/ Anunţ că Banca împrumută/ Orice ţară pustiită/ (Dobândă: nouăzeci la sută).”
[4] Premisa Ioanei Pârvulescu – „Dar inventatorului tău, dragă Apolodor, i-a fost greu, mai târziu, să se gândească la anii aceia răi, astfel încât n-a prea vrut să vorbească nici despre tine.” – pare, în acest context, falsă sau un mesaj disimulat sub o aşa-zisă explicaţie pentru copii. („Scrisoarea unui critic literar către un prieten pinguin”, prefaţă la ediţia din 2008 a „Cărţii lui Apolodor”, Editura Humanitas)
[5] Vezi CD-urile editate de Casa Radio sau spectacolele muzicale ale Adei Milea.
[6] Nu acelaşi lucru s-a întâmplat şi cu „Cartea cu Apolodor”, autorul nu a semnat ilustraţiile din ediţiile următoare – cea din 1975 (editura Ion Creangă) e realizată Dan Stanciu, mult mai în spiritul grafic al avangardei, iar cea din 2008 (editura Humanitas) de Nicolae Vasilescu, care face şi micuţă gafă conceptuală, ilustrând versul „L-a dus în spre nord, l-a dus în zbor/ Un avion, un bimotor” cu un… monomotor!
[7] „Câteodată, foarte rar,/ Amedeu e grădinar./ Azi, pe când stropea şi el/ Un ghiveci cu muşeţel,/ Ploaia a-nceput să pice/ – Florile! Să nu le strice!/ Cum vedeţi, Apolodor/ I-a sărit în ajutor.” („Grădinarii” – în Arici Pogonici nr.11/1963)
[8] O ediţie prescurtată din 1988 („Apolodor, un pinguin călător”, editura Ion Crangă) îl are ca ilustrator pe N.Nobilescu, ce tratează povestea cu elemente ale benzilor desenate: casete şi baloane cu text; iar coperta unui CD – „Cartea cu Apolodor în lectura Alexandrinei Halic”, editat de Casa Radio în 2013, este ilustrat de autorul de benzi desenate Alexandru Ciobotariu.
[9] Aceeaşi poezioară menţionată mai sus e acum mai dezvoltată: „Câteodată, foarte rar,/ Amedeu e grădinar./ Azi, pe când stropea şi el/ Un ghiveci cu muşeţel,/ Ploaia a-nceput să pice/ Şi, deodată, Amedeu/ Încruntat ca orice leu,/ Tremură puţin şi zice:/ – Vai, săracul muşeţel!/ Ce să-i faci? Păcat de el!/ Ploaia asta o să-l strice…/ Şi-a fugit la adăpost./ Iar sărmanul muşeţel,/ Părăsit şi fără rost,/ S-a simţit destul de prost/ Până când Apolodor/ I-a sărit în ajutor.”
[10] STRIP s. n. fâşie, bandă (Marele dicţionar de neologisme, 2000). În cazul benzilor desenate, desemnează o istorioară în câteva imagini.
Coperta ediţei 1959 a Cărţii cu Apolodor, ilustrată de Jules Perahim. Observaţi curiosul traseu, – din România, în sus, la Peninsula scandinavă, apoi, când te-ai fi aşteptat ca pinguinul s-o vireze către stânga (Paninsula Labrador e aproape alături, peste Atlantic), avionul preferă să ocolească tot Pământul, peste URSS. No comment!
Ediţia din 1975, de la Editura Ion Creangă, Bucureşti, cu desene de Dan Stanciu
„Apolodor, Un Pinguin Calator” cu Ilustratii de N. Nobilescu, Editura Ion Creangă, 1988
CD editat de Casa Radio, 2013, ilustraţia copertei: Alexandru Ciubotariu
Bimotorul cu un singur motor, în viziunea lui Nicolae Vasilescu – Editura Humanitas, 2008
„Muzica” – text şi desene: Gellu Naum, revista Arici Pogonici, 1963
„La Carnaval” – text şi desene: Gellu Naum, revista Arici Pogonici, 1963
„Grădinarii” – text şi desene: Gellu Naum, revista Arici Pogonici, 1964
Aceeaşi „La Carnaval” – text şi desene: Gellu Naum,de data asta varianta din volum.
