Îmi plac poveştile despre poveşti. Proza asta are vreo 27 de ani şi a apărut în anotologia tematică de la Editura Albatros „Avertisment pentru liniştea planetei”, din 1985, alcătuită şi redactată de Constandina Paligora. La vremea aceea doar îmi imaginam ce este aia o criză economică, deoarece noi, românii, treceam printr-o criză mult mai amplă – alimentară, socială, culturală, umană, spuneţi-i oricum, dar nu economică. Nu eram un geniu anticipativ, ci doar construiam logic evoluţia unei lumi inventate, încercam să-mi imaginez cum ar fi evoluat relaţiile dintre civilizaţii galactice aflate pe trepte diferite de dezvoltare. Recitită azi, mărturisesc că mi-a oferit o mare satisfacţie: în afara faptului că are note uşor patetice şi pe alocuri teziste, proza nu a devenit desuetă. V-o propun spre (re)lectură.

 

Viorel Pîrligras

 

Între nasturi

 

Deci să ne amintim… Să ne reamintim… În adevăr, tot rememorînd faptele, încep să-mi pun întrebări asupra unuia sau altuia dintre episoade, încerc să găsesc în ele o posibilă portiţă care, deschisă, ar fi schimbat cursul întregii mele vieţi, întregii mele existenţe de pînă acum…
— Prostii… Ai căutat de zeci de ori astfel de portiţe şi nu ai găsit nici una. Nu te condamn însă. Secretul „longevităţii” tale trebuie explicat şi prin această perpetuă căutare, care dă un ţel existenţei…

— Poate că ai dreptate. Observi? Caut nişte ipotetice explicaţii şi găsesc o sumedenie de răspunsuri asupra condiţiei mele reale, îmi făuresc fără să vreau o viziune perfectă asupra persoanei mele.Curios… Trăiesc aceeaşi emoţie pe care mi-a lăsat-o apariţia grontavarului atunci, în amurgul ce acoperea încetul cu încetul deşertul Mahabharata, impropriu denumită astfel stepa sărăcăcioasă cu arbuşti de două degete. Cerul aproape se închisese în semisfera nopţii, numai o fîşie nu prea lată de un galben sidefiu mai sugera asfinţitul. Pe fondul ei, de după spinarea dealului ce scuipa şoseaua, a apărut silueta multiluminată a grontavarului. Jerbele strălucitoare pe care le arunca în toate părţile prin sutele de hublouri dădeau impresia unui vulcan aflat undeva în interiorul uriaşei nave. Am acţionat semnalizatorul avertizor şi grontavarul s-a oprit chiar deasupra mea. Un fascicul teleportor m-a învăluit, estompîndu-mi împrejurimile, şi m-a recompus în cabina de recepţie-expediere. Printr-un coridor – un ingenios coridor alcătuit dintr-o multitudine de cămăruţe-prisme triunghiulare care îşi deschideau rînd pe rînd anumiţi pereţi, închizîndu-se după trecera mea – am urmat un drum sinuos, labirintic. Grontavarurile erau renumite prin acest sistem de circulaţie interioară care nu-i permitea vizitatorului să observe decît zonele îngăduite de conducerea navei. Pasagerul incomod putea călători luni de zile fără să poată vedea altceva pe navă în afara cabinei lui şi a coridorului. Ameţisem, urmărind uşile ce se deschideau, telecomandate, în cele mai diverse combinaţii dreapta-stînga…

— Poate că pilotul te-a învîrtit special în loc, ca să te dezorienteze. Eu m-am gîndit la asta chiar atunci.

— …Ameţisem, deci, cînd am ajuns în cabina pilotului. Un pilot banal, o gorilă ca oricare alta, cu alură blazată, mestecînd gumă, m-a întîmpinat cu o privire rece, dezamăgită şi mi-a făcut semn să iau loc. Mă enervează în general îngîmfarea prostească, superioritatea afişată ostentativ pentru intimidarea interlocutorului – sînt semne de inferioritate intelectuală. Nu mă simţeam aşadar în largul meu în preajma ţopîrlanului care nu-mi aruncase decît o privire fugară, urmărind, chipurile, concentrat zecile de ecrane rutiere de pe pereţi. „Mergi la Babbel?” m-am pomenit întrebat fără veste.

— Parc-ai mai fi putut merge altundeva pe planetoidul ăla…

— „Da”, am răspuns. Trebuia să-i răspund: eram pe terenul lui şi era necesar să-i fac jocul, altfel cei 90 de kilometri prin Mahabharata, la pregătirea mea fizică… îmi înghiţeam replicile acide pe care i le-aş fi putut da. „Ex-servant sau cer-şe-tor?” Mi-am muşcat buza. Intenţionat, ultimul cuvînt se voise sacadat. „Cer-şe-tor”, i-am răspuns cu aceeaşi monedă. M-a măsurat dispreţuitor şi a mormăit: „De stat sau particular?” „Particular”, am minţit.

— Era oare nevoie să minţi? Sînt aproape sigur că ştia ce hram porţi. Toţi sînt conştienţi că nu există decît teoretic cerşetori particulari.

— Crezi că avea şi el un rol în toată povestea? Că era o verigă din lanţul programului? Nu-i aşa că asta crezi? Oricum, n-are nici un fel de importanţă, tot n-aş fi putut modifica mersul… „V-alegeţi cu ceva, voi, ăştia, particularii?” Plescăia cu satisfacţie împrăştiind stropi în dreapta şi-n stînga. „Nu prea. 70 la sută trebuie să cedăm statului.” „Atunci nu văd de ce n-aţi lucra pentru stat. Aici cel puţin v-alegeţi şi cu o pensie…” „Sînt şi multe dezavantaje: ai normă, n-ai dreptul să-ţi alegi sectorul, de cele mai multe ori nimereşti pe vreo staţie de tranzit unde indicele de periclitate e ridicat din cauza brutelor de navigatori.” Accentuasem înadins ultimele cuvinte. Tîmpitul nu s-a prins, sau n-a arătat-o. Mesteca mai departe, părînd concentrat asupra navimetrului. „Faci des drumul ăsta?” am început eu să-l trag de limbă. A mormăit ceva ce putea să însemne la fel de bine şi „da” şi „nu”. „Ce cari?” Nu mi-a răspuns. „Ce cari?” am insistat indolent. Cu astfel de oameni nu trebuie să te porţi cu mănuşi dacă vrei să obţii ceva de la ei. „Marfă. E bine?” m-a săgetat. Pusese punct discuţiei, începeam să devin incomod şi îl irita probabil faptul că aş fi putut afla că marfa… eram chiar eu. Atunci însă nu gîndeam astfel, nu ştiam cîţi bani face pielea mea. În sfîrşit, dialogul nu-şi mai avea rostul: turnul Babbel apăruse în faţa noastră în toată splendoarea lui nocturnă de oţel, sticlă şi electricitate. Peste numai cîteva minute, mă materializam în periferiile murdare ale somptuosului palat. Încercasem să-i împing ceva pilotului; m-a refuzat cu un gest de dispreţ.

— Asta ar fi putut să te pună pe gînduri. Un pilot care nu acceptă monetar…

— Uite că nu sînt de acord. N-ar fi făcut ei greşeli din astea care să te pună pe gînduri. Tocmai că au jucat perfect: pilotul mă dispreţuia într-adevăr, de aia nu mi-a acceptat plata. Cert este că asta nu mi-a făcut nici cald, nici rece. Am bătut apoi străduţele întortocheate ale mahalalelor pentru care nu exista niciodată noapte sau zi: era un perpetuu du-te-vino. Revăd foarte clar drojdia societăţii mişunînd prin spaţiile sordide: vînzători de droguri ieftine, comerţul ilegal de molelectronice uzuale practicat de indivizi ciudaţi, distincţi, pe alocuri răsăreau extraterrieni de cele mai curioase forme fizice, mutanţi, ologi nereparaţi, roboţi artizanali şi, fără îndoială, supraveghetori guvernamentali bine disimulaţi. Copiii, nelipsiţii copii care se distrau grozav pe seama ta dacă te miroseau străin, îţi propuneau tot felul de suveniruri ciudate, de fapt înşelătorii grosolane, căci, sub masca unor aşa-zise insecte sau animale de origine îndepărtată, se ascundeau banale mecanisme de ceasornic, alţii ofereau diverse elemente vestimentare decorate cu meşteşug şi artă chiar. Şi zău că erai tentat să cumperi pălăriile cu modele baroce luminactive, sau fularele pestriţe cu zeci de buzunare şi sistem termoregulator. I-am studiat mult pe năbădăioşii pui de oameni, mă revolta pe de-o parte mizeria în care creşteau, faptul că n-aveau să beneficieze niciodată de o educaţie şi un sistem de asimilare măcar a părţilor elementare din cultura pămînteană, că aveau să ajungă ca nenorociţii cu mutre suspecte de infractori ce băteau străzile în căutare de cîştiguri nemuncite. Pe de altă parte, eram mulţumit că măcar copilăria le era veselă – e mare lucru pentru un copil să fie fericit la vîrsta aceea…

— Observ că începi să-ţi aduci aminte în amănunt chiar şi ce gîndeai în acele momente.

— Nu mai ştiu a cîta oară rememorez scena. Remarc însă că, departe de a deveni anostă, amintirea capătă de fiecare dată tot mai multă consistenţă, devenind un univers din ce în ce mai veridic, mai real.

— Am ajuns deci la partea cea mai frumoasă: intrarea pe care mi-am făcut-o în acea lume…

— Stai, lasă-mă să mi-o povestesc eu, altfel mă încurc: „intrarea” mi-am făcut-o simplu, totul a mers ca pe roate, poate de aceea e partea cea mai frumoasă. Tripoul era lesne de aflat, n-a trebuit decît să-l zgîlţîi puţin pe unul din vînzătorii de stradă dubioşi. Mascat, ca de obicei, de paravanul unei prăvălii prăpădite, te obliga să cobori printre lăzi, coşuri, sfori, baloturi undeva la subsol unde, într-o încăpere largă, segmentată pentru intimitate de panouri semitransparente, colorate ţipător, activau o groază de jucători înveteraţi. Plasarea subterană a tripoului conferea clientului un sentiment de siguranţă nu pentru faptul că localul ar fi fost prohibit, sînt convins că-şi plătea şi el cota, măcar sub formă de mită, statului, ci pentru alura conspirativă, incitantă pe care o degaja. Şeful de sală, un pitic de pe Algol Verde, uşor de recunoscut după capu-i mare şi chel, fără urechi, ne-a întîmpinat cu un zîmbet larg, forţat: „Glika Orion? Stevenq po Imperial-tava? Vorbiţi Esperando-Galactic?” „Putem discuta în orice limbă doriţi, i-am răspuns. Le cunosc la fel de bine pe toate.” „Iertaţi-mă. V-am remarcat străin şi am crezut că… Ce aţi dori să jucaţi? Sau poate nu sînteţi hotărît? Poftiţi, alegeţi-vă…” Am luat un aer de ageamiu şi m-am perindat printre separeuri. Se jucau acolo toate jocurile posibile, începînd de la clasicul poker ordinatorial pînă la arhistructura-nuova şi lavar algoritmic, jocurile aristocrate multvehiculate pe Achernar. M-am înfipt la penultimul, nu pentru că vederea în spaţiu – era un joc tridimensional – m-ar fi avantajat, ci pentru că adversarul era un slăbănog cu mutră de borfaş şi avea în spatele său o gorilă mustind de muşchi. Erau oamenii de care aveam nevoie, unu, pentru că nu-i sufeream, doi, corespundeau planurilor mele. Jocul nu era frecventat din cauza capacităţii mai speciale de care trebuia să dispui, aşa că am putut începe imediat. Slăbănogul m-a măsurat chiorîş şi, fără să rostească un cuvînt, a afişat electronic miza – o sumă destul de scandaloasă pentru deschidere. Fără îndoială, dorea să mă sperie sau să-mi testeze punga. L-am onorat în acelaşi chip şi am început montarea cuburilor în cupola violetă. Scopul jocului era de a alcătui şase teseracte complete, unite între ele printr-un al şaptelea teseract. Fiecare jucător trasa pe rînd, electronic, cu o anumită culoare, cîte o muchie a unuia din hipercuburi. Trebuia, pentru a cîştiga un „ghem”, să alcătuieşti cu muchiile realizate de tine un pătrat, împiedicîndu-l totodată pe celălalt să facă acest lucru. Suprafaţa întregului pătrat căpăta atunci culoarea ta. Pentru a cîştiga un „set” teseractul trebuia să aibă minimum 13 pătrate de culoarea ta. Secretul consta în a începe cu muchiile teseractului din interior, care-ţi confereau posibilitatea să alcătuieşti şapte pătrate diferite, în timp ce muchiile teseractelor exterioare nu-ţi acordau decît trei pătrate. În primele mutări am plasat la întîmplare cîteva muchii, fapt care l-a bucurat, crezînd că are de-a face cu un novice, apoi, prin trei muchii bine plasate i-am încurcat socotelile, obţinînd şi două pătrate. S-a întunecat la faţă şi m-a privit lung. În scurt timp, scorul era la ghemuri de 36 la 31 în favoarea mea, cu perspectiva unui set sau două tot în beneficiul meu. Ştiam ce va urma: ca să nu piardă miza, slăbănogul avea să mă acuze de trişare şi avea să asmută gorila asupra mea. De fapt, asta şi aşteptam. „Trişezi!” a urlat el subţire după ce cîştigasem un set. Cu un gest abil, s-a prefăcut că scoate din buzunarul meu cîteva cartele de programare a electrojocului. Gorila m-a şi înşfăcat, în timp ce toată suflarea din sală făcuse cerc în jurul nostru. Nu-mi era frică decît de arme militare în toată încăierarea aceea, dar bănuiam că avortonii de rînd nu posedă aşa ceva. Am instaurat un cîmp psi pentru frânarea iuţelii lor şi am început baletul de eschivare a loviturilor. N-am atins pe nimeni şi asta i-a şocat pe cei obişnuiţi să simtă forţa adversarului. Au obosit repede, şi-au pierdut capacitatea de concentrare şi, prin cîteva mişcări cu mîinile, am reuşit să-i semihipnotizez, blocîndu-le aproape în întregime sistemul locomotor. Două lovituri în centrii vitali i-au prăbuşit pe podea. Piticul de pe Algol Verde, care se tot învîrtea ca un titirez în jurul meu, a dispărut iute atunci cînd am ieşit din local.

— Ai pus mecanismul în funcţiune. Roţile dinţate au început să se învîrtă.

— Sigur. Nu m-a mirat deloc faptul că restaurantul pămîntean la care mă oprisem să cinez a fost invadat de o bandă întreagă de „profesionişti”, de oameni care îşi ştiau meseria. M-au dus fără menajamente la şeful lor, după ce m-au căutat de arme. Aveam un cuţit electric de ochii lumii, fără de care aş fi părut suspect de dezarmat. „Cum te numeşti şi ce cauţi aici?” m-a întrebat pletosul şef. O cicatrice adîncă îi traversa faţa, oblic, de la frunte, peste ochiul stîng, deschisă puţin la capătul de jos, lăsînd să i se zărească o bucată din proteza de inox. Mîna stîngă – era şi ea o proteză: se vedeau ţevile şi firele ieşind de sub mănuşă şi intrînd în mînecă – îi scîrţîia la fiecare mişcare. I-am studiat pe ceilalţi: toţi erau infirmi, într-o mai mică sau mai mare măsură. Unul, orb, purta ochelari cu celule compuse, altul, fără picioare, se deplasa cu ajutorul unei proteze cu rotile, în fine, al treilea, un nepămîntean, îşi holbala mine cele două proeminenţe oculare, de melc, ieşite din capul inform, alb-gelatinos. Pe cei din spatele lor nu am apucat să-i studiez prea bine, l-am remarcat doar pe piticul din tripou, undeva după şef. Era linişte deplină şi doar mîna mecanică scîrţîia ritmic, indicînd un tremur, probabil nervos. Fără veste, unul dintre ei m-a pocnit în şale. M-am prăbuşit icnind. „Ei, ai de gînd să răspunzi?” a răsunat din nou întrebarea. Erau metodele obişnuite, oricum n-aş fi scăpat fără cîteva lovituri. „Victor Pidar Olsen, am răspuns. Sînt cerşetor particular.”

— Crezi că ştiau de atunci?

— Nu. Cu siguranţă că nu. Altfel aş fi fost primit. „Ei bine, V.P.O., află că şeful a tot ceea ce mişcă şi nu mişcă la baza acestui Babbel sînt eu. Eu sînt aici şi autoritate, şi judecător, şi călău la nevoie. Patruzeci la sută din cît vei încasa îmi revine mie, ai priceput? Şi fără fasoane sau săpături. Am ochi, şi urechi prin toate colţurile”, a spus el şi s-a uitat rîzînd spre orb şi spre pitic. „Orice greşeală se penalizează şi n-o s-o sfîrşeşti uşor: anumiţi negustori din Ursa Major sînt foarte interesaţi de pielea ta.” Ursa Major era renumită prin traficanţii ei de carne vie, destinaţi jocurilor crude ale locuitorilor sistemului. „În fiecare seară îmi vei aduce mie cele patruzeci de procente. S-a înţeles? Dacă te porţi ca lumea, te voi avansa fruntaş. Liber.” Am ieşit clătinîndu-mă. Oamenii şefului loveau expert. După mine a ieşit piticul împreună cu trei dintre „meseriaşi”. M-au înghesuit într-un colţ întunecos de stradă şi m-au „masat” cu artă. Am zăcut mult timp. M-au ajutat mult lecţiile primite în detenţie de la bătrînul Gudo, lecţiile de anihilare a durerilor.

— Gudo ştia multe din secretele vieţii şi ale morţii, altădată ar fi fost proclamat zeu sau vrăjitor. Datorită lui am trecut cu uşurinţă de multe momente dificile şi datorită lui mai trăiesc şi acum, mai trăieşti şi acum, totuna…

— Şi a avut dreptate, a avut întotdeauna dreptate. Situaţiile dificile le rezolva prin simple reconsiderări ale problemelor, sau prin scormoniri în trecut. Spunea că răspuns sau rezolvare se găseşte la orice, că nu există lucru pe lumea aceasta fără o explicaţie logică. Cîte nu mai spunea… Era un filozof, dealtfel. De asta a trăit atît. Supravieţuia în orice condiţii datorită aplicării filozofiei lui. Mă întreb chiar dacă nu mai trăieşte cumva şi acum într-un fel oarecare… Îşi are meritul lui în supravieţuirea mea de atunci. „Tata” Van Zent, cînd m-a găsit, spunea că posed o constituţie extraordinară dacă am reuşit să rezist bătăii aceleia. M-a dus acasă la el şi m-a vegheat şase ore, pînă mi-am revenit. A rămas uluit cît de calm şi seren m-am trezit. Parcă nu mi se întîmplase nimic. Şi asta tot datorită bătrînului Gudo.

— Crezi în hazard? Ţi-ai pus vreodată întrebarea asta?

— Nu, nu mi-am pus-o. Şi apoi nici n-aş şti cum să răspund. Nu cred într-un demiurg, într-un destin implacabil. Ultimul cuvînt îl are de spus conştiinţa colectivă, dar tot omul, individul în sine, e cel care trage sforile.

— Şi atunci? Întîlnirea ta cu „tata” Van Zent să fie rodul voinţei tale?

— Într-un fel. Ştii doar că toată viaţa am căutat un răspuns evoluţiei mele misterioase, ce anume m-a făcut dependent de o voinţă sau alta la un moment dat. Părerea mea e că, undeva, voinţa aceasta individuală dirijează destinele canalizînd cursul evenimentelor şi favorizând întîlnirile aşa-zise „întâmplătoare”. Cred că astfel se explică multe dintre hazarduri, dintre coincidenţe şi noroc. Şi încă omul nu e stăpîn pe voinţa sa! Ni se pare uneori că momentele pe care le trăim le-am mai gustat odată, fără însă să ne aducem aminte de condiţii şi împrejurări. De ce n-ar fi acestea imaginile inconştiente pe care voinţa ni le-a sădit undeva înăuntrul ,,eu”-lui propriu, imagini în întîmpinarea cărora am alergat mereu, fără să ştim însă pe de-a-ntregul după ce alergăm? Un asemenea moment, aşa-zis „repetat”, trăiam în noaptea aceea, aşezat în faţa unui pahar cu steb, ascultîndu-l pe „tata” Van Zent. „Sînt printre primii care au pus piciorul aici, spunea el. Am asistat la începerea lucrărilor turnului. Acum pare aşezat la întîmplare, în acest loc, la marginea galaxiei, dar pe atunci planetoidul se afla situat tangent celor numai patru lumi cunoscute în acel moment. Aici era un pelerinaj grozav – şi acum e, dar nu ca pe vremuri – veneau delegaţii, comercianţi, artişti, aventurieri de pe toate cele patru lumi, se tratau contracte, schimburi culturale, diferende politice şi teologice, concepţii ştiinţifice şi filozofice. De aceea a fost necesară ridicarea acestui turn. La origine era o construcţie exemplară, un model de convieţuire a raselor într-un spaţiu judecat după cele mai alese criterii de cinstire a fiinţei. Un cînt închinat vieţii. Uite numai ce-a ajuns acum, uite! Borfaşi, hoţi, criminali… S-au strîns cu toţii aici, la poalele turnului, au crescut ca ciupercile otrăvitoare în umbra construcţiei. Mi-e scîrbă, zău, mi-e scîrbă de mocirla de paraziţi care s-a aciuiat aici…” Şi-a turnat un pahar cu lichid auriu şi l-a băut încruntat. Priveam cutele care îi viermuiau pe fruntea lată, ca a unui urs, încadrată încă, în ciuda vîrstei, de un păr negru, bogat.

— Atunci a intrat şi ea…

— Da, atunci a intrat şi ea, Liv cea violetă. Şi-acum îi zăresc aburul feţii împodobit de şuviţele ciudate ale părului, mereu mi-am spus că e violet, dar nu era aşa, o deranja chiar să-i spui că are părul violet, şi totuşi, privit din anumite unghiuri, părul căpăta nuanţa violetă, culoare care te convingea, căci părul, în mod straniu, n-avea nici o dominantă anume. Ceva închis, dar nu negru, nici cenuşiu… nu ştiu… Oricum, contrasta puternic cu faţa, cu obrazul ce părea de hîrtie, atît de alb era; ştiu că m-a privit şi m-a durut privirea ei abisală de pe imaculatul alb.

— Ai devenit poet…

— Cred că vrei să glumeşti, desigur… O glumă nereuşită… Unul ca mine nu poate deveni niciodată poet. „E fata mea, mi-a spus Van Zent. îşi macină tinereţea lîngă bătrîneţea mea. Nu vrea să plece. I-am zis de-atîtea ori: Du-te, nu mai sta aici, o floare ca tine nu trebuie să se ofilească printre buruieni. N-a vrut şi n-a vrut! Şi eu ce să fac? Îmi muşc buzele şi plîng în mine că nu pot să-i ofer ceva mai bun. înţelegi? Am muncit o viaţă şi nu pot să-i ofer ceva mai bun!” Liv îl îmbrăţişase de la spate şi mă privea lung, ca pe o curiozitate, ca pe un animal de la care aştepţi o reacţie inedită într-o împrejurare inedită. Nu voi putea să-i uit niciodată privirea, aceeaşi privire din toate săptămînile care au urmat. Nu-i ţin minte cuvintele, puţine la număr, dar m-aş încumeta să spun că ochii îi vorbeau cel mai mult. Mă speriau, aveam adeseori senzaţia că-mi zăreşte cele mai ascunse gînduri şi intenţii. A doua zi, „tata” Van Zent m-a dus în turn. Bineînţeles, nu se intra aşa, cu una, cu două, în el. Tatăl însă era „de-ai casei”, lucra ca depanator la etajele inferioare, o meserie de doi bani, îl alergau toată ziua de colo, colo şi nu-i dădeau mai nimic. Mi-a arătat sala de protocol, locul unde se primeau delegaţii lumilor. M-a impresionat teribil. Un joc ingenios de sticlă şi lumini estompa sau scotea în evidenţă anumite zone, în funcţie de unghiul de vedere al observatorului. Uneori cel care stătea lîngă tine şi pe care nu-l observaseşi pînă atunci îţi apărea deodată clar, copleşitor de material şi real. Sala nu era goală, nu era niciodată goală, mereu veneau, plecau, se vînturau peste tot, individual sau în grup, reprezentanţi ai lumilor exterioare sau ai Pămîntului. „Tata” Van Zent m-a condus pe un traseu numai de el ştiut, astfel ca să nu deranjăm cu prezenţa, pînă lîngă un grup proaspăt sosit de zaicar-dusieni. Comitetul pămîntean de primire, nişte indivizi spilcuiţi, cu haine largi şi panglici colorate fîlfîind din pălăriile anoste – de ce dracul i-or fi ales tocmai pe ăştia, cei mai antipatici oameni, inşi care nu ştiau ce-i viaţa, ce înseamnă să asuzi ca să-ţi cîştigi pîinea!? – tocmai se ivise, se afişa o bună dispoziţie nefirească, se făcea mult haz pe seama traducătoarelor automate care nu sesizau întotdeauna sensul cel bun al expresiilor şi glumelor, în fine, ţi se întorcea stomacul pe dos de toată porcăria aia de teatru. I-aş fi luat de mînă pe cangurii ăia – aşa arătau – şi i-aş fi cărat pînă în mijlocul orăşelului-satelit din jurul turnului, le-aş fi băgat în faţa mutrelor naive, impresionate pînă atunci de aşa-zisa nobleţe a pămîntenilor, mizeria şi josnicia pleavei, m-aş fi tăvălit de rîs văzîndu-le uimirea şi indignarea în faţa adevăratului chip al Terrei şi i-aş fi scuipat şi alungat cu picioare în spate spre traiul lor comod şi lipsit de griji!

— …Şi n-ai fi fost drept, n-ai fi fost nici o secundă drept…

— Ştiu. Şi mai ştiu că n-aş fi făcut nicidecum lucrul acesta. Habar n-am dacă e vina cuiva – şi, dacă e, a cui ? – că Pămîntul a fost luat pe nepregătite în contactul cu alte lumi. Că erau mai dezvoltaţi ca noi, noi care ne chinuisem să construim arme în loc să facem pentru semeni; nouă, care am fost prinşi pe nepusă masă de puteri mult mai mari decît ale noastre, dar paşnice, nu ne-a fost uşor cînd economia lor a invadat piaţa noastră, cînd produsele lor, bune, practice, ieftine reprezentau o adevărată binecuvîntare, în timp ce industriile noastre dădeau faliment şi şomajul era în creştere. Nu ne-a fost uşor. Nu.

— Crezi că un război ar fi fost o ieşire?

— Numai o iluzorie ieşire, un pumn de praf pe care ni-l aruncăm singuri în ochi zicînd: „Gata cu criza economică! Armele se cumpără, cotropirile ne aduc monetar.. Dacă aş fi ştiut şi aş fi înţeles atunci lucrul acesta, poate că şi viaţa mea ar fi fost alta, poate că faptele…

— Dacă nu erai tu era un altul!

— Da, ai dreptate, dar eu aş fi fost contra. Aş fi fost deja un precedent, nu crezi? Nu ar fi fost foarte greu să-mi găsesc şi alţi simpatizanţi care să mă înţeleagă şi să mă urmeze. „Tata” Van Zent ar fi fost unul. Eşti de acord? Liv ar fi fost a doua. Şi vecinii lor, oameni simpli, din administraţia turnului, ba chiar şi borfaşii ăia de operetă… Uite, orbul, cel cu ochelari cu celule compuse, pe care l-am întîlnit cerşind într-un colţ al sălii, şi el m-ar fi înţeles dacă i-aş fi explicat. La urma urmei, era şi el un om şi voia să trăiască…

— Te-ai înfierbîntat. Spui prostii.

— Ai dreptate. M-am înfierbîntat şi spun prostii. Dar sînt conştient. E bine să ai un „alter-ego” care să te domolească din cînd în cînd, să-ţi mai strîngă hăţurile. Ai într-adevăr dreptate. Orbul acela nu m-ar fi înţeles niciodată. Prea trăia în prezent, în prezentul lui murdar… Stătea într-un unghi cenuşiu şi nu ieşea decît cînd treceau prin apropiere delegaţi ocazionali. Atunci silueta lui bondoacă se ivea ca prin minune la vedere, contrastul luminos îi punea în evidenţă formele hâde, disproporţionate şi dezgustătoare şi mîna dreaptă i se ridica cu palma în sus, simbolul universal al milei. Se legăna aşa, cu mîna întinsă, scoţînd sunete guturale şi privindu-i cu orbitele goale – îşi ascundea proteza de vedere – pînă cînd oaspetele, intuind diferenţa evidentă de categorie socială, lăsa să pice în faţa milogului diverse obiecte uzuale, de podoabă, de cult sau chiar valori. Jalnic ajunseseră pământenii! Şi încă oaspetele nu ştia tot, nu intuia că statul valorifică mila lui, că economia ajunsese să se sprijine şi pe măruntele obiecte de care el se descotorosea cu atâta uşurinţă. Cerşetoria era o meserie, şi încă nu una dintre cele mai prăpădite! Era rentabilă, căci una din legile nescrise ale cosmosului obliga orice fiinţă raţională să acorde ajutor celei ce o solicita, dar numai noi, pământenii, făceam abuz de ea. Existau, desigur, şi apărători înverşunaţi ai onoarei, „tata” Van Zent era unul dintre ei, care nu înghiţeau „înjosirea” asta, dar care înţelegau pe undeva justificarea ei şi o acceptau tacit, încruntînd din sprîncene.

— Şi tu? Tu ce hram purtai?

— Eu? Vezi, nu m-am gîndit niciodată în ce măsură am înghiţit sau am renegat slujba asta. Am luat-o de la bun început aşa cum e, ca şi pe oameni de altfel, dar fără să pun prea mult preţ pe ea. Eu am fost un cerşetor obişnuit, a trebuit sa fiu un cerşetor obişnuit, n-am avut niciodată remuşcări sau procese de conştiinţă în ceea ce priveşte una sau alta din obligaţiile existenţei. Nu m-a deranjat nici măcar faptul că, gelos, orbul m-a îmbrîncit atunci, în sală, şi mi-a şoptit răspicat: „Şterge-o! Aici e sectorul meu!” Desigur, sala era suficient de mare, mi-am ales un alt ungher, de fapt aveam să descopăr că o pleiadă întreagă de cerşetori îşi făceau veacul acolo, în încăperea aceea imensă, nevăzuţi pentru un ochi obişnuit, dosiţi în vreun „colţ”, dacă am putea spune astfel imaginîndu-ne lumina şi jocurile ei ca pe nişte ziduri întortochiate. Încă din prima seară m-am întors în casa lui Van Zent cu o recoltă bogată: şase diamante-radioactive – o comoară pentru industria construcţiilor de maşini şi nave spaţiale –, un elipsoidal de navigaţie, preţios transporturilor de categorie specială, şi un medalion-hologramă foarte fascinant, pe care am vrut să-l ofer Livei. M-a refuzat. „Tata” Van Zent mi-a spus şi el, trist, că nu primeşte nimic din pomeni, atunci cînd am încercat să-l răsplătesc pentru ospitalitate şi ajutor. Îmi achitam însă datoriile în alt fel: plăteam cu obiectele primite creditele pe care „tata” Van Zent le avea la diverşi comercianţi. Fapta mea atrăgea după sine un întreg scandal din partea tăticului, dar nu renunţam şi îi ajutam din răsputeri, măcar să-mi ştiu conştiinţa împăcată. Mi-am plătit întotdeauna datoriile. N-am rămas niciodată dator. Eram corect în măsura în care puteam fi corect. Asta mi-a atras o oarecare faimă în mahala, o faimă de om „integru”. Eram apreciat într-un mod deosebit. O vedeam din comportarea celor din jurul meu. De la copii şi pînă la ultima lichea, cu toţii mă salutau şi respectau. Chiar şi şeful brăzdat. Bineînţeles, îmi plăteam procentul. Cu regularitate. Orbul, mai ales, îmi dovedea o simpatie crescîndă. Venea des să se intereseze cum o duc, ce mi-a mai picat, bineînţeles din interes profesional, îmi dădea unele sfaturi chiar. Pînă şi „tata” Van Zent se obişnuise cu felul meu de a-mi achita ospitalitatea. Serile le petreceam întotdeauna cu Liv. Cînd nu-i povesteam întîmplări din viaţă, ne plimbam pe centura fundaţiei turnului. Aveam chiar şi un loc al nostru, de unde se putea zări, printr-o fereastră scundă, ritualul de seară al unor folarizoni, servitorii unor emisari culturali. Ca servitori, nu puteau locui, după legile lor, ne explicase „tata” Van Zent, decît la parter. Erau soţ şi soţie, ne-am dat seama de asta în ciuda asemănării frapante dintre ei. Arătau amîndoi ca nişte urşi cu mîini foarte apropiate de tiparul uman şi cu gîturi lungi, terminate cu capete mici, cu un singur ochi. Privirea lor era bidimensională din cauza asta. Şi nu numai atît. Am aflat că nu percepeau, asemeni batracienilor, decît punctele în mişcare. Orice alt corp era detectat printr-un cu totul alt simţ sau deloc. Vieţuiau într-o atmosferă cu o puternică concentraţie de amoniac. Priveam ore în şir felul lor de a trăi, da a se mişca. Uneori îi vedeam făcînd dragoste. Aveau un fel atît de diferit, dar atît de uman de a se comporta în această acţiune…

— Simţeai ceva deosebit pentru ea?

— Vorbeşti de Liv, nu? Ştii doar că m-am mai gîndit la acest aspect…

— Şi de fiecare dată răspunsul era…

— Exact: doar o simplă dar mare prietenie. Nu că n-ar fi meritat o afecţiune mai profundă, era o fiinţă atît de pură, un suflet atît de curat, dar nu puteam, ştii bine că nu puteam… Nu, nu era vorba nici de anii care ne separau, nici de faptul că merita pe unul mai bun ca mine, nu… Ba aş fi putut să-i dăruiesc toată viaţa mea, n-ar fi fost prea mult pentru o fată ca ea, clar aş fi suferit cîteodată, ori privirea ei, nepăcălita ei privire, mi-ar fi văzut stropul acela de suferinţă şi în cel mai întunecos colţişor de suflet. Şi ar fi suferit la rîndu-i…

— Eşti totuşi un poet, V.P.O…

— Nu-i aşa? Hai să ne ironizăm! Mă surprind pe mine însumi gîndind astfel şi mi se face ruşine: eu,un dur…

— Nu eşti un dur. Adu-ţi aminte de seara aceea…

— Seara aceea… hm… începuse cu o ciudăţenie: şeful mă chemase şi-mi dăduse o scrisoare privindu-mă lung. Nu mi-a spus de la cine e, mai mult ca sigur că nu ştia nici el. Îşi scîrţîia mîna şi aştepta să o deschid. N-am făcut-o. Am băgat-o în buzunar şi am plecat. Am mai observat un lucru însă: şeful avea o gardă nouă – un individ solid, cu cap ţuguiat şi ochi de viezure. Orbul avea să-mi şoptească mai tîrziu că în şef intrase frica şi îşi angajase o gorilă-protectoare de primă mînă. De cine îi era frică? Aveam s-o aflu mai tîrziu… Înainte de a intra „în post” am desfăcut plicul imaculat de plastic, înăuntru doar trei cuvinte: „Ora 21,30”.

— N-ai fost prea şocat.

— Nu, de ce să mă mint? Mă aşteptam la plicul ăsta. Odată şi-odată trebuia să vină. Am întîmpinat curios, în colţul meu de sală, ora cu pricina. Ingrată aşteptare. N-am colectat nimic, fireşte, în seara aceea. Urmăream din cînd în cînd, distrat, trecerea unui robot utilitar. Becurile roşii au semnalizat la un moment dat asolizarea unei noi nave cu oaspeţi, comitetul de primire a apărut ca din pămînt, surîzător, cu fruntea sus, cu panglicile fluturînd. Au apărut apoi şi oaspeţii: erau doi. Un bărbat şi o femeie. De la distanţa aceea n-aveam cum să le disting feţele, dar se apropiau de locul în care mă aflam. Şi din senin inima a început să-mi bată cu putere. Părul strălucitor al femeii mă orbea. Mă temeam şi totodată doream să fie ea. Ea era. Sidola. După atîţia ani, neschimbată… Cred că am înnebunit în momentul acela. Aş fi vrut să fug, dar picioarele nu mă ascultau. Mă pierdusem definitiv. A trecut chiar prin faţa mea şi pentru o clipă, surîzătoare şi veselă, mi s-a părut că m-a privit. N-avea cum să mă vadă, dar clipa aceea a fost îngrozitoare pentru mine. De-aş fi dispărut, de n-aş fi existat…

— Ţi-era frică? Ai vrut să fugi din faţa propriului tău trecut? Să-l ascunzi, să-l îngropi?

— Nu, zău că nu. N-am fugit niciodată din faţa trecutului, dovadă momentul de faţă, dar mă durea enorm prezentul. Groaznic. E incredibil cîte liane mă leagă de trecutul acela, de acel fericit trecut, căci nu pot minţi: a fost un trecut fericit, poate cel mai fericit din viaţa mea. Şi cînd dai în final de acelaşi om, un străin, departe de toate momentele minunate în care lumea era compusă din tine şi el, dai de el, spun, şi constaţi că sînteţi două lumi paralele, două universuri diferite, e dureros. Chinuitor. Ca un cuţit ce îţi pătrunde în pîntec.

— Am făcut rău că ţi-am adus aminte…

— Amintirea, cred eu, trebuie să aibă şi momente mai bune, şi momente mai rele, numai astfel devine un univers viabil. Nu, n-ai făcut rău. Ciudat e că ei n-au vizat întîlnirea cu Sidola. Bărbatul era cel în cauză. Sidola era o simplă însoţitoare, o femeie de coloratură. Cum a ajuns…

— Chiar crezi că n-au ştiut ce fac? Că episodul dintre tine şi Sidola le era necunoscut?

— M-am gîndit şi la asta. Bineînţeles, după. Nu-i exclus. Da, da, s-ar putea să ai dreptate. Probabil urmăreau să-mi abată atenţia de la bărbat. Ei da, pot spune în cazul ăsta că au reuşit. Nu m-a interesat tipul decît superficial. Un oarecare ce avea prilejul să stea în preajma Sidolei. Hm… vezi, abia atunci, dacă aş fi fost lucid, aş fi putut schimba cursul faptelor. Dar am fost orb… Orbul m-a bătut pe spate. Şeful mă aştepta. Mă convocase la o şedinţă între patru ochi. Avea mănuşi noi, albe, dar proteza îi scîrţîia tot atît de groaznic. Gorila cu ochi mici îi domina spatele. „Nu-i da atenţie, mi-a zîmbit nervos şeful. Se pare că mîine vei avea o oarece treabă de făcut. Nu mă interesează şi nu vreau să mă amestec, ţin doar să-ţi spun că nici eu nu înghit traficanţii de copii stigmatizaţi.” A fost o nouă lovitură la care nu mă aşteptam. Uram din tot sufletul negustorii de acest fel de marfă. Copiii stigmatizaţi erau consideraţi rebuturile umanităţii, erau copii-mutanţi, marcaţi de la natură cu triunghiul negru pe umărul stîng. Se caracterizau printr-o violenţă şi o cruzime fără seamăn. Erau sechestraţi de mici şi folosiţi drept cobai în experienţe periculoase. Oricine avea drept de viaţă şi de moarte asupra lor. Erau plăgile umanităţii. Văzusem o singură dată un astfel de triunghi negru. Cel însemnat şi-l ascundea cu infinite precauţii. Noaptea, cînd dormea şi-l ţinea acoperit cu mîna dreaptă. N-a spus şi nu l-a arătat nimănui vreodată. Cel însemnat eram eu.

„Ei bine, V.P.O., te vom ajuta şi noi. Ni s-a cerut să te ajutăm. Vei ieşi din sala de protocol pe uşa secundară, cea dinspre vestiarul sectorului administrativ. Vom avea grijă ca ieşirea spre exterior să-ţi rămînă liberă. Vei părăsi apoi zona turnului cît poţi de repede şi vei aştepta la Duna sudului venirea nopţii. Vei aprinde o torţă cu arc, iar o navetă va veni şi te va ridica. E bine? Succes.” Nu-mi plăcuse deloc dialogul ăsta. Şeful dădea impresia de elev cu lecţia învăţată pe dinafară. Presiunile asupra lui îşi spuseseră cuvîntul. Era nervos şi proteza îi scîrţîia tot timpul. Abia atunci am început să intru la bănuieli. Prea toată maşinăria funcţiona acum numai pentru mine, parcă fiecare piatră era pusă unde se afla numai pentru mine, ca eu să calc la timpul potrivit pe ea. Vedeam în momentul acela cu alţi ochi toată povestea derulată, mă speria faţa pe care lumea o întorcea deodată spre mine, abia atunci am început să-mi pun întrebări asupra grontavarului ivit „întîmplător” la materializarea mea pe planetoid, asupra jocului făcut de şef şi de toţi ceilalţi. Mi se părea că fiecare copil ştia ceva şi se găsea acolo ca să intervină la momentul potrivit.

— Exagerai, bineînţeles. Ţi-era tare frică…

— Frica, frica îmi strecurase în suflet îndoiala faţă de tot ce se afla în jurul meu. Îl bănuiam chiar şi pe „tata” Van Zent şi l-am întrebat direct cum am ajuns acasă: „De ce m-ai primit? De ce m-ai adăpostit? Ce reprezint eu pentru tine?” „Mă aşteptam să-mi pui această întrebare odată şi-odată şi-ţi voi răspunde cinstit: am văzut în tine pe unul din cei mai buni prieteni, mort acum, un prieten de pe vremea tinereţii mele, cu mult înainte dea se naşte Liv. Îi semeni ca două picături de apă şi la făptură şi la fel de a fi. Prietenul ăsta a însemnat prea mult pentru mine, am trecut prin prea multe amîndoi, ca să nu încerc să-i răscumpăr memoria. Eşti tînăr. Dacă copilul prietenului meu ar fi trăit ar fi avut vîrsta ta acum.” „N-a trăit?” am întrebat interesat, în timp ce-l urmăream cum scoate ceva dintr-un depozitar de cameră. Era un album de familie. „Nu. N-a trăit. După ce tatăl său pierise în incursiunea pe Lycabor-R.T., l-am căutat – intra în atribuţiunea mea de prieten. Nu l-am găsit. Cei de la grupurile de îngrijire a copiilor de prospectori mi-au spus, mi-au arătat şi acte, că a murit. Uite, aici, în albumul ăsta, e poza lui. Adam îl chema. Cel de lîngă el e tatăl său. Mi-am înăbuşit cu greu strigătul. Am scos din buzunar unica poză pe care o posedam din copilărie. În album şi în fotografia mea se regăsea unul şi acelaşi copil. Dar surpriza de fapt a fost că în cea cu tatăl meu, pe umărul meu stîng nu figura nimic, nici urmă de triunghi negru. Din poză îmi zîmbea cel mai normal copil din lume. Am rîs şi am plîns în sinea mea. Cred că numai Liv, cu privirea ei penetrantă, a asistat la spectacolul meu lăuntric. Eram liber, aşadar. în momentul în care aveam să dovedesc că stigmatul nu-l posedam din naştere, că era opera odioasă a unui cine-ştie-ce-traficant mîrşav, trecutul avea să mi se şteargă, detenţia, umilinţele, viaţa animalică pe care o dusesem aveau să rămînă ceva de domeniul visului. Nu era minunat?

— Încă nu era tîrziu să te opreşti.

— Nu era tîrziu, dar mă tem că rezultatul ar fi fost acelaşi. Făceam parte dintr-un angrenaj mult prea mare de roţi dinţate. I-am spus „tatei” Van Zent că în seara următoare aveam să părăsesc Babbelul şi i-am cerut albumul. N-a zis nimic. Mirosise el că se petrecea ceva şi lăsa la latitudinea mea alegerea drumului. Am rugat-o pe Liv să mă aştepte la ieşirea din zona turnului cu o torţă cu arc şi o diademă anti-psi pe care o primisem într-una din seri de la un acavuzian pîntecos, cuprins de milă în faţa mîinii mele întinse. În noaptea aceea n-am dormit. Mi-am efectuat o incizie fină între coaste şi am scos de acolo tubuleţul acela de l0 centimetri, dosit cu atîta artă de cei de la cabinetul medical al Coordonalizării sectorului intern. În tubul cu pricina stătea anularea pedepsei cu moartea pe care o primisem în urma evadării mele din Lagărul stigmatizaţilor. Numai puţin timp mă mai despărţea de devenirea mea în fiinţă umană, într-un om ca toţi oamenii.

— Dumnezeule, ce cumplit…

— În dimineaţa următoare am studiat terenul, sala de protocol, în amănunt. Mi-am făcut unele planuri, am recurs la o mică repetiţie mentală. Ziua a trecut greu, ca un veac liniştit. În faptul serii, orbul avenit lîngă mine. „Am venit să-ţi urez noroc. Peste un sfert de oră va trece pe aici, prin faţa ta. Sper să nu strici totul. Bănuiesc că ăsta e preţul eliberării tale.” „Ce eliberare?” l-am întrebat curios. Voiam să aflu de unde ştia. „Nu face pe naivul… Nici măcar nu poţi să mă iriţi. Eliberarea asta!” şi m-a bătut uşor pe umărul stîng. Zîmbea răutăcios. Am pălit. Uitasem că proteza lui vizuală e dotată şi cu dispozitive de acest fel de percepere. L-am înşfăcat de guler şi i-am şuierat în ureche: „Ştiai…” „Ştiam. De la bun început. Nu-ţi fie frică, n-am spus la nimeni. Nu vreau să am necazuri. Eram curios să văd pentru ce ai fost creat. Nici unul ca tine, însemnat, nu umblă de capul lui prin univers. Acum îţi ştiu menirea.” „Menirea?”

„Eşti uimit? înseamnă că te-am supraestimat. Toţi avem o menire, omule. De la bun început sîntem selectaţi, categorisiţi, împărţiţi. Cei rebutabili, ca mine, ajung aici, într-un fund de lume, cei capabili, excepţiile, sînt însemnaţi şi manevraţi de mici copii spre destinaţii precise. Destinaţia ta a fost asta. De fapt, nu mă mir că nu ştii, vi s-au ascuns toate lucrurile acestea. Unui om de paie nu-i spui că e un om de paie. Înţelegi?” „Nu cred. E o destinaţie prea facilă, dacă e cum spui tu.” „Facilă?” Obrazul orbului se crăpase, într-un zîmbet larg. „Numeşti asta facilă? Într-adevăr, eşti mai diferit decît noi ăştia, ceilalţi.” S-a depărtat şi a pierit într-unul din colţurile de lumină.

— Orbul ştia mult mai multe decît tine. Dacă l-ai mai fi tras de limbă ai fi putut schimba cîte ceva.

— Da, dar nu în ceea ce mă priveşte. Ciudat de normal s-a petrecut atunci totul. Perechea a apărut la capătul sălii venind drept spre mine. O vedeam pe Sidola dezvelindu-şi dantura de mărgăritar într-un rîs setos de viaţă. Parcă era ca pe vremuri, cînd îmi venea în întîmpinare aureolată de părul strălucitor. Amintirea, din nou amintirea, mi-a atenuat de data asta emoţia. Părea că ne despărţisem cu o oră în urmă. L-am privit şi pe el. Avea o figură anostă, ciudat de sinceră şi curată. Prea normală pentru un traficant de copii stigmatizaţi, ştiu că mi-am spus atunci. Purta, ca şi Sidola de altfel, un costum metalizat, albastru. I-am lăsat să se apropie şi le-am ieşit în faţă brusc. N-am aşteptat reacţii din partea lor, m-ar fi învins, ci am îndreptat dematerializatorul organic, tubul acela mic, spre pieptul lui. Încărcătura a pornit. Într-o secundă, hainele i-au căzut pe sol ca dezumflate şi un fum des şi negru a ţîşnit în fuiori spre tavan. Am irupt spre uşa secundară, cu cinci secunde înaintea vacarmului iscat de sirena de alarmă. Am tăiat-o drept, în felul acesta, indivizii aflaţi în sală, gărzile de protocol n-au izbutit să mă zărească decît fragmentar în timp ce străbăteam colţurile şi centrele de lumină. În faţa uşii mă aştepta orbul. L-am împins înainte şi am intrat şi eu. Un coridor, o uşă, cîteva trepte şi iar o uşă. „Pe aici! mi-a strigat el. Deschide-o şi ieşi! Fugi!” M-am oprit în ultimul moment. L-am înşfăcat de-o mînecă şi l-am azvîrlit spre uşă, fugind cît puteam înapoi. Explozia m-a proiectat pe jos. Din orb numai rămăsese nimic. Am intrat în culoarul rezervat personalului direct al oaspeţilor. Coridorul era fără ieşire. M-am convins străbătîndu-l. Nu intrasem niciodată pe aici, nu cunoşteam locul. M-am oprit să răsuflu. Eram puţin atins de explozie deoarece cămaşa mi se udase în spate de sînge. Nu simţeam rana, n-aveam timp şi nici chef. Cred că am stat vreo două minute. Dinspre coridorul central s-a auzit larmă de paşi. Porniseră urmărirea. Am căutat camera folarizonilor şi am intrat iute. Un val de amoniac mi-a izbit ochii. Nu respiram. Puteam să-mi ţin răsuflarea 5-6 minute. Cei doi se aflau acolo. Nu mă văzuseră. M-am strecurat uşor prin spatele lor, spre ultima cameră. Femela s-a întors deodată brusc. Ochiul ciclopic m-a fixat. Era la doi paşi de mine, iar eu nu mişcăm. Atîtea vreme cît rămîneam imobil nu putea să mă vadă. Groaznică aşteptare. S-a întors încet, probabil mirosise ea ceva, şi şi-a continuat treaba. Am profitat şi am intrat în camera cu pricina. Pe ultimul perete, sus, se afla fereastra prin care privisem de atîtea ori cu Liv. Printre lacrimile iscate de amoniac am reuşit cu greu să descopăr sistemul de etanşeizare şi să-l neutralizez. Fereastra s-a deschis, am ieşit, trîntind-o repede înapoi. Am înghiţit în cîteva secunde o tonă de aer, am tuşit, mi-am şters ochii. Liv era acolo. Mă aştepta. Ştia că voi veni în acel loc. De unde? Nu ştiu. Probabil intuiţia. „De ce tocmai tu? m-a întrebat. De ce a trebuit să-l ucizi pe secretarul terrian cu problemele păcii? De ce? S-a comunicat adineaori că flota terriană e la marginea galaxiei. De ce tocmai tu să constitui motivul? De ce?”

— Adevărul l-ai aflat abia atunci. N-ai ştiut că victima era secretarul cu problemele păcii, singurul om care mai reuşea să ţină în frîu războiul gata să înceapă. Terrienii voiau un motiv, un pretext.

— Am căzut în plasă copilăreşte. Nu, n-am ştiut. Sincer n-am ştiut. Aflam cu uimire că am fost crescut să declanşez un război. Am fost un pion manipulat de forţe politice. Forţe care mă depăşeau, mă copleşeau. „Aici ai torţa, diadema şi… albumul, mi-a mai spus ea. Fugi, omule. De acum nu te va mai ajuta nimeni. Şeful şi ceilalţi au fost omorîţi. Adio.” A plecat fără să mă mai privească. îi vedeam doar părul violet fluturînd efemer. „Liv!” am strigat după ea. Nu s-a întors. Aici am pierdut o mare bătălie. Oricum, nu m-ar fi înţeles, n-aveam cum să-i explic că şeful mă înşelase, că înşelăciunea făcuse parte dintr-un joc enorm, pe ai cărui manipulanţi nici nu-i cunoşteam. Sper să mă ierte odată şi-odată. Am fugit apoi. La ieşirea din sfera locuită mi-am pus diadema anti-psi. Mă ferea de o eventuală detectare în zonă pustie. Arăta caraghios: un rînd de ţepi îndreptaţi în toate direcţiile. Am fugit fără să mă opresc pînă la Duna sudului. N-am aşteptat prea mult. Se înserase bine. M-am convins că nu-i nici un fel de mişcare în jur şi m-am cocoţat în vîrful dunei. Cu mîna stînga strîngeam la piept albumul care mă definea a fi un om liber. Cu dreapta am ridicat spre cer torţa cu arc, cea care semnifica absolvirea pedepselor. Am acţionat-o. O lumină puternică ţîşni spre vecinătăţi. Arătam ca o statuie. Credeam sincer în libertatea ce mă aştepta.

— Şi atunci…

— Şi atunci s-au aprins zeci de reflectoare, am fost orbit de luminile care mă înconjurau. O siluetă cunoscută – solidă, cu cap ţuguiat şi ochi de viezure, era gorila şefului – a comandat cu o voce guturală: „Asupra ţintei…” Din acel moment nu mai ştiu nimic. M-a salvat ca prin minune tot bătrînul Gudo, cu procedeele lui. De atunci am devenit nemuritor căci, pentru mine, timpul a încetat să mai existe. M-am refugiat în amintiri, un sector pe care numai puţini îl cunosc. Se spune că unii oameni, cu o clipă înainte de a muri, îşi revăd toată viaţa. E adevărat. Omul acela mai trăieşte o viaţă. Pentru el, moartea se amînă cu o sumedenie de ani. Sau visul. Visăm într-o fracţiune de secundă întîmplări de ore. Să fie o iluzie? Eu spun că e o lume, paralelă sau simultană, n-are importanţă. Îmi trăiesc, îmi retrăiesc propria-mi viaţă amintindu-mi-o. Şi nu o dată, de două ori, ci de mii de ori. Pot să afirm că sînt nemuritor, că sînt şi învingător, în ciuda forţelor care mi-au planificat şi ieşirea din scenă. Sînt învingător deoarece de aici nu pot să mă gonească. Un hotar infinit mă desparte de clipa din faţă şi de cea dinapoi. Două clipe încheiate, ca doi nasturi încheiaţi. Şi, la mijloc, eu…