Parcă am mai spus că poveştile poveştilor sunt mult mai interesante uneori decât povestea imaginată. „Un mutant perfect” a fost scrisă prin iunie ’81 şi se voia parte dintr-un fanzin „special mutanţi”, pus la cale cu scriitorul Radu Honga, un nume cunoscut în fandomul SF din ţară. Evident, fanzinul n-a apărut, deşi i-am făcut toată machetarea grafică, adică desene şi bătut textele la maşina de scris, n-a apărut pentru simplul motiv că nu aveam unde să-l multiplicăm, copiatoarele întreprinderilor de stat nu ne erau accesibile. Ghiciţi însă cum se numea fanzinul nostru-proiect? N-o să vă vină să credeţi: „Lumi paralele”! Ei da, la o distanţă de 31 de ani, „Mutantul…” meu apare totuşi în „Lumi paralele”! Incredibil, nu?
Staţi! Povestea poveştii abia a început! Am multiplicat-o şi am paramultiplicat-o la maşina de scris, ca simplu text, oferindu-l în dreapta şi-n stânga pentru publicare: la Bucureşti, pentru proiectul lui Mironov de reînviere a Colecţiei de povestiri SF, la „Ştiinţă şi Tehnică”, pentru secţiunea SF din almanahul lor anual, la SLAST (suplimentul literar-artistic al Scânteii Tineretului), la Tulcea, pentru o iluzorie antologie SF editată de nu ştiu cine, la Craiova, revistei „Ramuri”, la Constanţa, pentru revista de cultură „Tomis”… Dintre toate, doar „Tomisul” mi-a înapoiat manuscrisul dactilo. Restul exemplarelor au ajuns cel mai probabil la marele coş, ocolind de departe tiparul. Abia în 1985, colectivul de redacţie de la Almanahul Anticipaţia a hotărât să-mi facă un medalion, dar m-au condiţionat să le ofert proze cât mai scurte. Am îndrăznit astfel să scot iar din dulap „Mutantul…”, astfel încât, în ediţia almanahului 1986, apărea, alături de o altă proză scurtă – „Sculptură lentă” – şi sub o prezentare măgulitoare făcută de Alexandru Mironov.
Ok, uf, în mod normal, ar fi trebuit să se oprească aici. Dar nu…
Trec anii, trece şi Revoluţiunea, intrăm pe un alt făgaş, alte epoci, alte preocupări, alte iluzii şi alte deziluzii… Într-o zi, cineva din anturajul meu îmi spune că cei de la „Dilema” mă caută să-mi dea un mesaj de la cineva. Mesajul era din SUA, de la Ionel Oneţ, un nume pe care-l ştiam din anii 80, de la „Napoca Universitară”, era numele unui coleg de redacţie cu Victor Martin. Ionel Oneţ citise în „Dilema” un interviu cu mine şi scrisese redacţiei. Mă căuta de ani buni pentru a-mi trimite un exemplar dintr-o antologie SF apărută în Spania, în 1995, în limba… esperanto! Oneţ era atunci preşedintele Ligii de esperanto din America de Nord şi tradusese chiar el în persoană textul care-i plăcuse. Care text era… exact, aţi ghicit: „Un mutant perfect”! În esperanto: „La perfekta mutaciulo”.
„Orbito nula” era prima antologie dintr-o planificată serie editată de Grupo Nifo ce conţinea „sciencfikcio kaj fantasto”,. Nu ştiu dacă au apărut şi alte antologii după aceasta, dar cred că „mutaciulo” ăsta e singurul text SF românesc apărut în această limbă. Cel puţin, vizibil. Victor Martin afirmă că ar avea şi el unul tradus şi publicat printr-o revistă de esperanto, dar încă n-am văzut-o niciunul.
Vă las să admiraţi şi, care puteţi, să citiţi acest text în traducerea exotică, apoi, pentru cei care stau prost cu limbile străine (hihihi!), vă ofer şi textul românesc.

E măgulitor să apari în cuprins între Ray Bradbury şi Arthur C. Clarke, nu?

Viorel Pîrligras

Un mutant perfect

În sala Marelui Consiliu domnea o nefirească stare de nervozitate. Dintre cele şase ciudate fiinţe, doar una – Preşedintele Oraşelor – părea cel mai calm. Cele două coarne de melc îi vibrau imperceptibil.
– Ei, ce se va întâmpla? îl întrebă cu ambele guri deodată soţia sa, în timp ce cei şase ochi ai ei încercau să-i pătrundă gândurile.
– Linişteşte-te, draga mea, o potoli el fără s-o privească. Şeful va apărea în douăzeci de minute. Pot să-ţi spun şi ce va zice.
– Nu, nu, făcu ea scandalizată. Ar fi prea plictisitor să ştiu dinainte.
– Păi da, ripostă el, numai eu am „dreptul” să mă plictisesc!
– Când aţi spus că va apărea? Peste douăzeci de minute? îl întrebă din colţul celălalt al sălii individul dublu, dar numai un singur cap al acestuia îl privi, celălalt observa concentrat tablourile de pe pereţi.
Preşedintele Oraşelor aprobă din cap.
– Sunteţi prezicător, nu? continuă celălalt, bucuros că legase o conversaţie, şi se ridică în aer, zburând către el.Celălalt cap nu păru prea mulţumit că părăsea tablourile deoarece pufni îmbufnat. Ajuns lângă el, făcu în virtutea obişnuinţei gestul de a da noroc, dar cele souă mâini de pe dreapta i se traseră înapoi în faţa tentaculelor prezicătorului.
– Ştiţi, începu el, sunteţi primul prezicător pe care-l cunosc de-aproape. Noi nu prea coborâm din munţi, iar în oraşe nici atât. Trebuie să fie interesant să puteţi şti dinainte viitorul.
Prezicătorul făcu un gest de lehamite:
– Crede-mă, domnule dragă, că eşti mai fericit de-o mie de ori că poţi zbura. Crezi că-i amuzant să cunoşti totul dinainte? Aiurea! De-ar şti toţi cei care ne invidiază ce plictisitor este să afli dinainte cursul vieţi… N-are niciun farmec, nimic nu te mai poate emoţiona, nimic nu te mai poate surprinde…
Făcu o pauză şi proeminenţele oculare i se îndreptară spre un alt individ din sală – o masă păroasă albă din care cu greu puteai deosebi câteun membru.
– Uite, de exemplu, la ăla, se va îndrepta acum spre mine şi mă va întreba davă ştiu de ce-am fost chemaţi.
Într-adevăr, nu termină bine ce-avea de spus, că masa de păr se îndreptă spre el.
– Iertaţi-mă, veni o voce groasă de undeva din claie, ştiţi cumva de ce am fost chemaţi? Am auzit din întâmplare că sunteţi prezicător.
– Da, sunt Preşedintele Oraşelor.
– Încântat, glăsui claia de păr. Eu sunt Preşedintele Polului Sud.
– Iar eu, se amestecă zburătorul, sunt Preşedintele Munţilor.
Prezicătorul izbucni deodată în râs.
– Găsiţi că e ceva nostim faptul că sunt Preşedintele Munţilor? intră în vorbă cel de-al doilea cap, vizibil iritat.
– Soţul meu vede situaţiile comice dinainte, rostiră pe două voci cele două guri ale femeii.
– Ietaţi-mă, dar felul în care îl veţi jigni, involuntar, pe Preşedintele Polului Sud mă amuză nespus.
– Vai de mine, intră în panică zburătorul, eu nu jignesc niciodată pe nimeni, fie el şi urs polar, ca dumnealui.
– Cum vă permiteţi? urlă părosul. Nu sunt un mutant fizic, eu sunt om adevărat!
Zburătorul bâigui nişte scuze, în timp ce al cincelea ins se apropie de ei.
– Nu tlebuie să vă celtaţi, făcu el. Din moment ce suntem toti Plesedinti, tlebuie să fim plieteni. Tleceti peste misile neajunsuli. Zitati, eu, de exemplu. Nu mi-e lusine de capul meu de mistlet, chial dacă asta mă face să volbesc peltic.
Cei patru îl măsurară cu dezgust pe cel cu cap de mistreţ care nu doar că vorbea peltic, dar mai şi stropea când deschidea gura.
– Eu sunt Plesedintele Pădulilor, continuă el imperturbabil, strângând mâinile tuturor, inclusiv tentaculele prezicătorului. Se recomanda cu voce tare fiecăruia, stropindu-le din belşug feţele cu saliva lui vâscoasă.
– Asta e singura mutaţie a dumitale? întrebă zburătorul care-şi pusese în funcţiune cele patru braţe pentru a-şi şterge cele două feţe. Regretă însă imediat întrebarea pusă, căci răspunsul îi veni direct în faţă, o dată cu alţi stropi de salivă.
– Oh, nu. Eu văd si plin lucluli. Stiti, în pădule dacă nu vezi ce este după copatii din julul tău…
Privi apoi spre păros şi-l întrebă:
– Da’ dumneata ce mutatie ai, în afală de… şi ochii înfundaţi în grăsime îi măsurară blana.
– Eu practic telechinezia, rosti nămetele de păr şi trebuia să-i urmăreşti privirea mistreţului pentru a putea şti unde i se află gura.
– Îhî… făcu mistreţul, gânditor, şi se întoarse către soţia prezicătorului.
– Si dumeavoastlă, doamnă?
– Eu sunt telurică, pot crea lucruri… spuseră cele souă guri ale femeii, dar tăcu brusc observând privirea interlocutorului ce-o măsura din cap până-n picioare. Cei şase ochi i se aprinseră şi se roşi toată.
– Nu, draga mea, nu! strigă prezicătorul, dar prea târziu, palma femeii se abătu cu zgomot pe obrazul mistreţului.
– Nu ţi-e ruşine să te uiţi prin hainele mele? ţipă ea acoperindu-şi rochia cu mâinile în dreptul părţilor femeieşti.
– Dar, draga mea, interveni soţul, omul nu ţi-a făcut nimic. Nu-i vina lui că poate vedea prin lucruri.
– Desigul, eu… spuse repede mistreţul, dar prezicătorul îi întrerupse şuvoiul de stropi cu un gest scurt:
– E vina mea, am prevăzut prea târziu ce-o să facă. Ştiţi, soţia mea e exagerat de ruşinoasă. N-ar spune că are coadă, s-o omori! Şi cu toate acestea nu-i nicio ruşine să…
N-apucă să termine. Cu un ţipăt furios, femeia îşi abătu mâna asupra lui, dar el prevăzuse gestul şi se feri la timp.
– Mojicule! îi suflă ea cu furia neputinţei în cei şase ochi. Un vas chinezesc de porţelan îi apăru în mâini şi-l sparse de podea cu ură. Asta o mai potoli.
– Aşa face întotdeauna când se supără, şopti prevăzătorul mistreţului. Noroc că şi le creează singură, altfel sutele de vase sparte m-ar fi adus la sapă de lemn.
Acesta vru să răspundă ceva, dar căscă ochii mari şi începu să strige arătând spre uşa centrală a sălii:
– Seful Consiliului! Seful Consiliului!
Ceilalţi se holbară şi ei, dar nu văzură nimic.
– Acolo! Acolo! urla mai departe mistreţul, arătând un punct nevăzut ce părea să se deplaseze prin sală.
Şi deodată barajul optic dispăru, iar Şeful Consiliului apăru lângă ei cu picioarele lui de găină, cu ţepii şi trompa lui.
– Lăsaţi formalităţile, aici suntem între noi, spuse făcându-le celorlalţi semn să nu mai facă plecăciunile rituale. Aruncă o pricire peste ei, numărându-i din ochi, şi întrebă:
– Dar Preşedintele Apelor n-a venit?
Ca la un semn, toate capetele se întoarseră către al şaselea invitat, uitat în fundul sălii. Acesta nu scosese până atunci niciun cuvânt şi avea un motiv serios: capul îi era scufundat în întregime într-un vas de sticlă umplut cu apă.
– Ai necazuri cu respiraţia? E nevoie să-ţi punem la dispoziţie apă curentă? întrebă grijuliu Şeful Consiliului.
Acvaticul deschise de două ori gura de peşte, dar nu se auzi niciun cuvânt.
– N-ai putea să scoti capul afală din apă si să volbesti mai tale? Seful nu cred că te-a auzit! îi strigă autoritar mistreţul. Simţi însă imediat privirea peştelui şi o durere îi săgetă creierul, în timp ce o voce interioară îi spunea: „Ba m-a auzit, boule! Eu sunt telepat!”
Profund jignit de faptul că fusese făcut bou, mistreţul n-a mai scos o vorbă toată şedinţa, spre bucuria celorlalţi, scutiţi de o eventuală artilerie de stropi.
– Iată de ce v-am chemat, îşi ridică trompa, retoric, Şeful Consiliului, dar se opri şi-l întrebă pe prezicător: Le-ai spus, cumva?
– Nu, Şefule, am vrut să vă las onoarea dumneavoastră.
– Bine, făcu el mulţumit.
Omul-peşte se apropiase şi el, cu vas cu tot, şi toţi, în afară de prezicător, urmăreau cu interes discursul Şefului.
– Problema este că nu mai merge aşa! Ne trebuie un mutant perfect!
– Ce înţelegeţi prin mutant perfect? întrebă unul din capetele zburătorului. Ştim cu toţii că de-a lungul mileniilor omul a suferit fel de fel de mutaţii şi nu cred că greşesc dacă afirm că noi suntem nişte mutanţi perfecţi.
– Nu-i chiar aşa, spuse binevoitor Şeful. Stadiul în care am ajuns nu rezolvă nimic. Este adevărat că posedăm o groază de proprietăţi, dar inegal dezvoltate. Din cauza lor nu putem ajunge la o înţelegere comună. De ani de zile sectoarele pe care le conduceţi nu prea se înţeleg între ele. E timpul ca omenirea să ajungă la un numitor comun. Numai astfel ne vom putea apăra de ghivrizii şi filtecii de la marginea galaxiei care de-abia aşteaptă un motiv ca să ne declare război.
– După câte înţeleg eu, vreţi ca, printr-o chirurgie genetică corespunzătoare, fiecare femeie, de-acum înainte, să nu mai nască decât un singur fel de mutant, anticipă prezicătorul ideea Şefului.
– Întocmai, îl aprobă acesta.
– Şi acest mutant va moşteni toate însuşirile existente? întrebă părosul. Nu înţeleg ce se va rezolva prin asta. Şi ghivrizii, şi filtecii posedă proprietăţile noastre.
– Nu, mutantul perfect nu va fi nici telechinez, nu va avea nici cap de peşte şi nici… coadă, zâmbi Şeful privind-o pe femeie.
Acesata făcu din nou o criză de nervi şi sparse cel mai la-ndemână vas: cel al omului-peşte. Fireşte, a trebuit să-i facă un altul, altminteri acesta s-ar fi sufocat. „Femeie nebună!” urlă telepatic omul-peşte.
– Destul, îşi agită nervos trompa Şeful. Veţi vedea acum în carne şi oase un asemenea mutant. Îl creştem de câţiva ani şi a dat rezultate spectaculoase. Ce s-a întâmplat? îl întrebă pe prezicător, văzând că acesta se foia neliniştit.
– Mi se întâmplă ceva curios, sună răspunsul, nu pot să prevăd cum va fi cel pe care ni-l veţi arăta în minutele următoare. Groaznică senzaţie! Nu mi s-a mai întâmplat.
Şeful se umflă în pene şi îşi zbârli ţepii:
– Evident, şi aceasta este numai una din însuşirile mutantului perfect. Nicio acţiune de-a lui nu poate fi prevăzută. Creierul îi lucrează la capacitate maximă şi e capabil să găsească răspunsuri şi soluţii extraordinare. Este inteligenţa perfectă, nu va avea nevoie de însuşirile noastre.
– Şi totuşi cum arată? întrebă cel de-al doilea cap al zburătorului.
– Iată-l! spuse Şeful.
Uşa sălii se deschise şi din prag le zâmbi dulce un copil cu numai două mâini, două picioare, un singur cap şi doi ochi albaştri, uluitor de limpezi.