Nu, vă jur că nu vreau să-i iau lui Dănuţ Ungureanu pâinea de la gură, dar am asistat recent la o discuţie în care se făcea apologia practicării cenaclurilor de noapte la manifestările SF şi am simţit nevoia să-mi spun opinia. Pentru că, odinioară (pe vremea când nu existau „două diniori”, ca în Bacul de anul ăsta), se practicau lecturi şi discuţii pe marginea lor care se lungeau mult în noapte, până spre dimineaţă. Publicaţiile erau puţine sau nu erau deloc şi nu oricine avea maşină de scris ca să-şi poată multiplica textele. Nemaivorbind că mai mult de cinci exemplare nu se puteau scrie simultan la maşina de scris, cu indigo, de la al şaselea literele deveneau ilizibile. Şi cine stătea să scrie de mai multe ori un text, mai ales când era vorba de un text de mare întindere? Cenaclurile de noapte erau, aşadar, o soluţie de turnir şi schimb de experienţă între creatorii literari din ţară, care se vedeau, din cauza distanţelor, doar cu ocazia manifestărilor SF. Şi asta pentru că manifestările erau patronate de case de cultură care decontau cheltuielile de deplasare. Evident, lecturile erau „pigmentate” de o oarecare cantitate de alcool, variabilă de la manifestare la manifestare, aşa că le dau dreptate nostalgicilor, dacă înţelegeţi ce vreau să zic…
Dar asta a fost. Acum suntem pe drept cuvânt în Mileniul 3. Avem pc pe post de maşină de scris şi internet pentru comunicare la orice distanţă. O simplă postare pe un site specializat asigură vizibilitatea textului pentru oricine vrea să-l lectureze. Ba se poate comenta la el. Ceea ce, să recunoaştem, se şi practică. Atunci care ar fi rostul lecturilor nocturne?
Să trecem însă la lecturile „diurne”.
Continuarea aici
