Lucrarea de faţă reprezintă textul prezentat de mine la ediţia a doua a Simpozionului Naţional „Craiova şi Avangarda Europeană” ce a avut ca temă „Suprarealismul lui Dolfi Trost”. Desfăşurată în perioada 28-29 noiembrie 2014 la Salonul Medieval din cadrul Casei de Cultură Traian Demetrescu din Craiova, manifestarea s-a bucurat de participarea unor specialişti în tema propusă, precum Michael Finkenthal (John Hopkins University), autorul monografiei D. Trost. Între realitatea visului și visul ca realitate (Ed. Tracus Arte, 2014), Vladimir Pană, Cătălin Davidescu, Ion Buzera, Emil Nicolae, Florin Colonaș, Nicolae Tzone, Igor Mocanu, Isabel Vintilă, Dan Gulea, Mădălina Lascu, Alexandru-Ovidiu Vintilă, Silviu Gongonea, Ștefan Bolea, Maria Dinu și Marius-Cristian Ene. Comunicările prezentate au făcut apoi obiectul unui volum, îngrijit de cei care s-au ocupat şi de organizarea manifestării: Petrişor Militaru, Daniela Micu şi Luiza Mitu. Lucrarea mea nu apare în acel volum pentru simplu motiv că nu se constituia ca un aport la construcţia avangardistă edificată prin eforturile specialiştilor mai sus-menţionaţi, ci doar un punct de vedere profan al unui privitor din afară. Decizia mea de a nu aproba publicarea textului unui diletant în culegerea amintită mi s-a părut un gest onest şi, mai ales, corect.
Singurul meu merit în toată povestea aceasta este, poate, faptul că sunt autorul afişului şi al copertei volumului.
Avangarde à vous!
Întotdeauna m-am întrebat de ce experimentelor artistice desfăşurate în perioada interbelică li s-a aplicat eticheta de „avangardă”. Ştim, din franceză, că termenul este unul militar şi presupune o subunitate care se deplasează în faţa forţelor principale ca element de siguranţă. Cu alte cuvinte, după avangardă ar trebui să apară garda propriu-zisă. În cazul pionieratului artistic discutat, întreaga unitate s-a limitat doar la cei „dinaintea gărzii”. Ca să mă exprim plastic, avem de-a face cu un ou de piatră. El promite un viitor organism, care nu va ecloza însă niciodată. Nici suprarealismul românesc nu face excepţie. Programul elaborat de Dolfi Trost este unul ambiţios şi de perspectivă, atât doar că se opreşte aici, operele ulterioare apărute sporadic fiind încadrabile în acest curent doar întâmplător, nu programatic. Desigur, cunoaştem cauza reprimării brute a curentelor sub presiunea instalării regimului comunist, dar, deşi evadaţi din sistem, principalii artizani ai suprarealismului românesc – Gherasim Luca, Dolfi Trost şi Paul Păun – nu au reuşit să-l sublimeze nici în lumea liberă.
Mai mult decât atât, m-aş hazarda să afirm că, în cazul lui Dolfi Trost, programul teoretic n-a făcut decât să inhibe artistul plastic din el. Vorbesc de lucrările cunoscute mai ales din Vision dans le cristal. Oniromancie obsessionelle. Et neuf graphomanies entoptiques, apărut în 1945. Volumul propunea nouă grafomanii entoptice. Ca să vă reamintesc, grafomania entoptică este o modalitate de a desena folosind resursele subconştientului. Conform metodei, se foloseşte o foaie de hârtie albă pe care se desenează punctele în care hârtia pare să aibă impurităţi; se unesc punctele, rezultând desenul. Cu rezonanţe dadaiste, metoda nu se bazează totuşi pe hazard, cât pe automatismul psihic al omului. Cu alte cuvinte, o metodă la îndemâna oricui, cu efecte similare. Evident, cunoscând inteligenţa ieşită din comun a lui Dolfi Trost, în cazul de faţă îl suspectez pe artist că nu dorea decât să fie original. Altfel stau lucrurile în cazul „mişcărilor hipnagogice” sau a „vaporizărilor”, mult mai aproape de dimensiunea artistică a spaţiului, dacă îl pot numi aşa, dintre subconştient şi expresia materială şi, deşi tributare metodei de expertizare psihiatrice din domeniul medicinii, lucrările capătă o caracteristică de originalitate sau măcar pot schiţa o latură artistică personală. Totuşi, operele sunt departe de programul elaborat chiar de artist: „Suprarealismul nu caută să introducă visul în realitate, ci transpune realitatea înconjurătoare în vis. Aşa încât, de multe ori, frazele sau tablourile date nu sunt decât concretizarea cât mai precisă a visului, indiferent de angrenajul său în realitatea sensibilă şi perceptibilă.” Căci, dacă exponenţii europeni ai artei plastice suprarealiste, Max Ernst, Joan Miró, André Masson, Yves Tanguy, Salvador Dali, René Magritte, Victor Brauner sau Paul Delvaux se pliază perfect pe teorie, folosind elemente onirice prezentate real în lucrările lor, sublimate la nivel suprareal, de unde şi titulatura curentului, nu acelaşi lucru se poate afirma despre încercările lui Dolfi Trost. Visurile vehiculează elemente din realitatea subiectului, în melanjuri şi atitudini surprinzătoare, precum şi emoţii, dar niciodată elemente abstracte.
Din punctul meu de vedere, Dolfi Trost ajunge abia în ultima parte a vieţii la o expresie artistică validă – spun asta referindu-mă la lucrarea „Angoisse cosmique” din 1952. Un set de astfel de lucrări, chiar şi nesuprarealiste, i-ar fi rezervat poate un loc mult mai important în galeria artiştilor plastici ai secolului XX.
*
Revenind la suprarealism şi la eşecul eclozării oului de piatră, la nivel european, eu cred că tocmai libertatea pe care o oferea un sistem permisiv a făcut ca acest curent să nu se bucure de o dezvoltare ulterioară, fiind îngropat în alte direcţii şi tendinţe ale vremii – pop art, arta serială, taşism, generaţia beat, cinetism etc. Direcţionat, poate că rezultatele ar fi fost altele şi surprinzătoare. Deoarece, dacă pe Michael Finkenthal îl preocupa ideea de cum ar fi evoluat literatura şi filosofia românească în situaţia în care în 1948 porţile nu ar fi fost închise definitiv şi dictatura nu ar fi fost instaurată, eu aş lansa întrebarea cum ar fi evoluat literatura şi arta dacă Gherasim Luca, Dolfi Trost şi Paul Păun nu ar fi părăsit România şi ar fi activat în noul regim, ştiut fiind panşantul lor către publicaţiile de obedienţă comuniste ale vremii. Un hibrid materialist-dialectic cu cel oniric ar fi un fascinat subiect de utopie. Sau de distopie. La urma-urmei, şi suprarealiştii visau Omul nou.
Dolfi Trost – „Angoisse cosmique” (1952)
Afişul manifestării
