Prin anii 80, când îmi picase în mâini, graţie dnei Colette Lastrayoli, albumul BD „Partie de chasse” (Editura Dargaud, 1983), de Bilal şi Christin, fusesem mai degrabă impresionat de curajul abordării unei astfel de teme decât de mesajul ei propriu-zis. Partida de vânătoare organizată de veteranii activişti, edificatori ai Revoluţiei din Octombrie, ai URSS şi ai blocului est-socialist amintea, prin remember-urile derulate pe parcursul naraţiunii de „obsedantul deceniu” de la noi, prin care se recunoşteau greşelile şi derapajele în atingerea scopului politic suprem. Plasată undeva, în Polonia, în zona Krolówka, vânătoarea are ca participanţi reprezentanţi din înaltul aparat de stat al ţărilor socialiste afiliate CAER: Uniunea Sovietică, Ungaria, România, Bulgaria, Cehoslovacia, Germania de est. Aşa-zisa vânătoare masca de fapt un „accident” care reglementa o schimbare de funcţie politică. Vechiul responsabil din Comitetul Central cu relaţia partidelor frăţeşti era împuşcat „din greşeală”, confundat, poate nu întâmplător, cu un urs(s), în favoarea unui alt personaj, participant şi el la vânătoare. Schimbarea gărzii în acest fel nu făcea decât să perpetueze o lungă tradiţie de activitate „democratică”, o anomalie sinistră în practicile socialiste pentru care personajul central, bătrânul Vassili Alexandrovitch Tchevtchenko, un idealist autentic, se va sinucide în final, simţindu-se vinovat de construirea unui astfel de mecanism.
Spuneam, aşadar, că tema nu mă impresionase în mod deosebit, când, în 1987, în timp ce la Braşov aveau loc celebrele mişcări muncitoreşti greviste, în Dolj, o partidă de vânătoare organizată discret de conducerea de partid locală în pădurea Perişor, se soldează cu un accident fatal, victimă fiind secretarul cu probleme organizatorice, un tovarăş cam „prea vocalic”, puţin cam indezirabil, adică. Uimire totală pentru mine şi colegii întru pasiune BD. Nu că Bilal şi Christin ar fi anticipat cu patru ani înainte un astfel de eveniment, ci că denunţaseră o practică ce, iată, funcţiona încă în lagărul socialist!
Ce-l mânase oare pe scenaristul Pierre Christin să abordeze o astfel de temă? Posibil faptul că alegerile electorale recente în epocă îl scoseseră câştigător pe François Mitterrand, ce devenea astfel primul preşedinte francez de stânga, iar fobia cetăţenilor simpatizanţi ai dreptei era o posibilă invazie sovietică. Tema era aşadar de actualitate, iar albumul s-a bucurat de un mare succes.
În care îl remarcăm pe Ion Nicolescu, membru al Comitetului Central şi cadru de conducere al Securităţii. Personajul are o lentilă neagră la ochelari – unde am mai văzut noi asta?
România în câteva imagini…
La ani distanţă, într-o nouă ediţie, în 1990, la Editura Les Humanoïdes Associés, autorii adaugă un Epitaf, care începe cu un moto românesc („Oricum, copiii stăpânilor noştri vor deveni stăpânii fiilor noştri” – O româncă), şi în care dau un nou final poveştii, arătând atât lipsa de perenitate a sistemului socialist, cât şi a propagandiştilor săi, în „tradiţionalul” mod cu care puterea roşie s-a obişnuit.
Am avut justificări pentru ce am făcut.
Dar nimic nu ne putea împiedica să ne înşelăm.
Pe vremea când credeam încă în invincibilitatea teoretică a materialismului dialectic, vorbeam fără îndoială de contradicţii interne.
Iată…
Contradicţii…
A existat un vânt de sare vijelind în capul meu, câteodată…
Precum inginerii noştri în hidraulică, am dorit şi noi să urcăm spre amontele fluviilor, spre izvoarele lor fecunde.
Precum inginerii de suflete, am dorit să împiedicăm istoria să curgă pe o pantă greşită.
Fluviile erau bolnave. Şi istoria…
Da, am avut justificări pentru ce am făcut.
Dar nimic nu ne putea împiedica să ne înşelăm.
Există, în fosta patrie a socialismului real, o mare deja aproape ireală.
Acolo, bărcile pescarilor nu mai sunt decât carcase abandonate pe stânci.
Amintirea valurilor răcoritoare nu mai dezmiardă solul uscat, crăpat, steril, otrăvit.
Vegetaţia roasă de sare nu mai e decât un schelet calcinat.
Peştii cu burta umflată şi spatele argintiu au rămas doar fosile.
Chiar şi oamenii au devenit fosile.
Doar un vânt vijelios şi sărat ca un mort suflă peste dezastrul existent.
Acest vânt de sare îl găsesc în capul meu câteodată.
Socialismul real n-a devenit oare asemenea unei mări ireale?
Asta îmi spun câteodată…
N-au rămas decât carcase ruginite, amintirile valurilor, absurde statui pierdute în deşert,
stele roşii zăcând fără importanţă pe un sol steril, otrăvit.
Chiar dacă nasul-mi simte încă mirosul reavăn al pământului în dezgheţ…
Chiar dacă ochii-mi văd încă primele vlăstare ale ierbii ieşind delicat din zăpadă…
Chiar dacă mâinile-mi ştiu încă să îngrijească vlăstarele de legume primăvăratice…
Capul meu e plin de statui ruginite pierdute pe un sol steril,
cu vântul acela de sare amară precum moartea care suflă, care suflă…
Ce este în capul vechilor mei tovarăşi?
M-au forţat să fac ceea ce am făcut.
Sau, mai degrabă, m-au forţat să accept ceea ce au făcut.
Dar nici asta nu i-a împiedicat să se înşele.
Ceea ce nu m-a împiedicat nici pe mine să mă înşel gândind că ei se înşeală, trebuie să mărturisesc.
Tovarăşi…
Cuvântul acesta a devenit aproape obscen astăzi…
Tovarăşi, ce carcase ruginite vi se învâltoresc în capetele bătrâne?
Vreau să spun, pentru cei care au-şi mai au capul.
Chiar dacă, asemenea mie, nu-şi au chiar tot capul, din câte se pare.
Mă înţeleg…
Şi voi veţi înţelege…
Final în stil bolşevic.
Mirosul stelei de mare putrezind…
Suprarealismul oniric al lui Bilal.
Şi despre idealurile pierdute, autorii vorbesc într-un nou epitaf, în 2013, în ediţia de lux de la Editura Casterman, actualizând concluziile viselor eşuate ale unui sistem utopic, în care, fantomatic, apare şi actualul preşedinte Putin.
Coperta ediţiei 2013
