Poemele lui Robert Wilson/ Will, recitat de Wil

25 aprilie 2012

Autor Viorel Pîrligras

Au trecut deja două zile, dar sunt în continuare marcat de spectacolul de luni seara, din deschiderea Festivalului Internaţional Shakespeare. Emil Boroghină, directorul festivalului, spunea în deschiderea manifestării că este cel mai bun spectacol din ultimii 35 de ani. Ştiu că aducerea la Craiova a „Sonetelor” lui Shakespeare, în interpretarea Teatrului Berliner Ensemble şi în regia şi concepţia lui Robert Wilson şi Rufus Wainwright, a costat cam cât un festival întreg, aşa că m-am dus mai mult intrigat de faptul că nu aveam să văd o piesă de teatru, ci o interpretare a liricii shakespeariene. Am aflat că doar montarea decorului, a luminilor şi a celorlalte accesorii furase cinci zile din viaţa naţionalului craiovean, iar operaţiunea fusese efectuată de o armată de tehnicieni veniţi din Berlin.

E greu de povestit spectacolul. Ce a putut face Robert Wilson e inimaginabil. Vorba unei prietene care mi-a mărturisit apoi că se gândea cam cum ar fi putut să-i povestească uluitorul spectacol postmodern unui amic conservator, care nu accepta decât ideea teatrului clasic, considerând montările actuale nişte aiureli.

Wilson mai făcuse o impresie puternică la Craiova, la ediţiile trecute ale festivalului, când vrăjise lumea teatrală românească prin „Femeia mării” după Ibsen. Apoi, ţinuse doar o „conferinţă”, însoţită de o proiecţie a spectacolului one-man-show „Hamlet” şi credeam că-l „citisem” pe Wilson, felul cum gândea, crea şi interpreta. Iar acum, „Poemele” shakespeariene veneau să mă surprindă din nou. E un fel de a spune – „poemele” –, în realitate concepţia lui Wilson e cea care şochează. Poemele sunt doar un punct de plecare, un pretext. Wilson construieşte cu dezinvoltură şi imaginaţie o întreagă panoplie de tablouri suprarealiste, în care costumele, luminile, decorurile oscilează între Chirico şi Moebius, personajele, o lume feliniană prin caricaturizarea lor, rostesc cu dezinvoltură, cântă într-o aromonie perfectă şi repetă obsesiv o parte din poemele Marelui Will. Ciudată pare lirica de dragoste rostită de paiaţele lui Wilson. Regizorul încearcă parcă să ne convingă de faptul că lumea este grotescă şi insensibilă, că numele dragostei este uzitat cu prea mare lejeritate de fiinţe cărora sentimentul profund le este străin. În mod bizar, adevăratele emoţii ţi le trezesc declaraţiile personajelor Shakespeare bătrân (nu sunt critic şi nu m-am documentat, aflu abia acum că personajul a fost interpretat de o actriţă, ca toate personajele masculine!) şi bufonul – femeia în vârstă. O concluzie wilsoniană: abia la vârsta senectuţii vei reuşi cu adevărat să înţelegi dragostea. „Mă uit scârbit la tot, şi bun rămas!/ Dar dacă mor, iubirea-mi cui o las?”

Mi s-a părut că spectacolul a vorbit despre tot: despre vanitate şi viciu, despre capricii şi destin, despre mărire şi decădere, despre intoleranţă şi cenzură, despre înregimentare şi libertate, despre mituri şi curgerea timpului, despre viaţă şi moarte… Commedia dell’arte, cabaretul, umbrele chinezeşti, pantomima şi musichall-ul şi-au dat întâlnire în acest spectacol atât de complex încât te copleşeşte.

Beneficiind de o orchestră adevărată care a acompaniat live interpretarea actorilor, spectacolul s-a dovedit a fi şi unul polifonic prin minunate melodii greu încadrabile, dar cochetând cu stiluri diverse până la rock psihedelic.

Cât despre actori, e greu de descris în cuvinte calitatea jocului lor: o sincronizare perfectă, o interpretare de mecanism elveţian. După spectacolul „Femeia mării”, de acum patru ani, avusesem o discuţie cu actorul Nicolae Poghirc, o discuţie care se aplică perfect şi la spectacolul acesta. Eu remarcasem că actorii din acel spectacol nu avuseseră nimic de adus în plus rolului pe care-l interpretaseră perfect. Cu alte cuvinte, nu făcuseră un rol de compoziţie proprie, ci executaseră perfect indicaţiile genialului Wilson, care-şi imaginase partitura fiecăruia până la cele mai mici mişcări, precum cele ale degetelor. Poghirc m-a contrazis într-un fel, subliniindu-mi că actorii jucaseră excepţional. Îmi recunosc greşeala, un bun actor poate să joace orice, poate să interpreteze şi rolul unui robot perfect sincronizat cu ceilalţi roboţi. Personajele lui Wilson sunt de fapt unul singur: un personaj colectiv dirijat de sforile invizibile ale unui Master of Puppets.

Închei cu o constatare venită şi din vizionarea spectacolelor din ediţiile precedente ale festivalului. Sunt peste măsură de impresionat de bogăţia şi nemărginirea minţii umane de a imagina, după nişte sute de ani de când au fost scrise piesele, noi şi noi variante de prezentare ale creaţiilor shakespeariene. Mă amuză încă o întrebare a prietenei mai sus-citate: oare cum ar fi reacţionat „vărul Shakespeare” –Sorescu dixit – vizionând, de exemplu, montările lui Wilson, Oskaras Korsunovas, Ostermeier, Eimuntas Nekrosius sau Silviu Purcărete?

Gustul reprezentaţiei „Poemelor” încă mă urmăreşte şi mă va urmări probabil încă multă vreme. La urma urmei, nu acesta este rolul artei?