Într-o vineri în care îmi propusesem cel puţin patru participări la evenimente culturale, am reuşit să ajung doar la o seară de poezie, ce-i drept una feminină.
Seria „De la Cetatea Băniei la Cetatea Poeziei” a împlinit un an şi a propus auditoriului o poetă cu vechime – Lorena Păvălan-Stuparu – şi una foarte tânără – Anca Şerban-Constantinescu.
Despre invitate…
…n-o să spun prea multe. Există pe undeva, prin spaţiul public, biografiile lor pentru cine e interesat îndeaproape, deşi, atenţie, fiecare poetă are deja în coadă un al doilea nume (dacă înţelegeţi ce vreu să spun!) Cuiul manifestării este în schimb prezentarea pe care fiecare poet o face celuilalt. Şi în cazul de faţă veţi găsi, poate, prezentările lor într-un număr viitor al „Mozaicului”. Un singur amendament aş avea, şi o spun ca unul care a văzut majoritatea manifestărilor din această serie, cam toţi invitaţii au încercat să facă ceiluilalt o prezentare critică şi mai puţin una de impresie personală, iar cel mai bine au înţeles acest lucru Adrian şi Alexandra Bodnaru.
Despre manifestare…
…sunt mai multe de spus. În primul rând că, mai mult ca niciodată, se vede că poezia a devenit un segment literar de nişă. În sală au fost prezenţi doar fidelii acestui gen de manifestări şi noroc cu rudele şi suporterii Lorenei care au umplut jumătate din sală! Glumesc, desigur. În al doilea rând, mă uimeşte faptul că nici poeţii Cetăţii, altfel în număr destul de măricel, nu onorează recitalurile confraţilor lor. În al treilea rând, mă nemulţumeşte faptul că marcarea unui an de recitaluri nu s-a concretizat printr-un volumaş care să conţină operele şi prezentările celor care s-au perindat prin Salonul Medieval al Casei de Cultură a Municipiului „Traian Demetrescu”, gazda acestui proiect.
Despre seara cu pricina, în afara sesiunii de recitare, din care puteţi vedea fragmente video mai jos, am putut „beneficia” de un interogatoriu psihanalitic cu care moderatorul Petrişor Militaru a bombardat-o pe Anca Şerban-Constantinescu, dar şi de „indiscreţia” mea (în Oltenia) de a afla cum vede şi simte poezia un autor cu nişte decenii în spate în etapele de la capetele temporale.
Despre poezii…
… cred că cel mai bine vorbesc ele însele, adresându-se fiecăruia din noi în parte, pe nivelul de rezonanţă propriu. În plus, poate câteva elemente familiare, poate câteva metafore descifrate, poate câteva emoţii din canonul personal – toate acestea ne apropie de un vers sau altul, de un poet sau altul. Şi până la urmă, cred, sinceritatea lor dezarmantă…
Lorena Păvălan-Stuparu
Trenul circulă fără oprire
și va intra în gară trenul
şi voi spune că acesta e adevărul
la prima staţie
va urca surdomutul galeş
nu-mi va spune nimic
nici măcar nu se va uita în ochii mei
va aranja meticulos obiectele lui inutile
de care am atâta nevoie:
o sferă fosforescentă care pe măsură ce stă
pe banchetă se aprinde în roşu, vernil
turcoaz, albastru voroneţian şi roşu cardinal
pe măsură ce voi închide ochii ea se va stinge
pentru serile-n care stând în fotoliu
sunt mai bune lanternele la nivelul pleoapelor
cansinbantul şi alifia chinezească
nu vor fi niciodată la îndemână
pentru rănile uşoare
din loc în loc se vor zări brelocuri
agende în formă de portofel,
brichete, truse de unghii şi pixuri
care chiţăie ”I love you! I love you!”
cărţi de joc
vor mai fi minute apăsătoare (”I love you! I love you!”)
şi-atunci mă voi uita pe cărările ninse
direct în pădurea unde nu mă voi pierde niciodată
voi săruta mai departe fotografii şi voi mângâia pixuri
Dulceaţă de cireşe amare
mi-am dat seama că nu suntem egali nici în faţa morţii
văzând alte văduve care sufereau mai mult
şi aveau nevoie de mai multă protecţie
fiindcă ele trăiau o dramă mediatizată
dar oare sufletele ajunse în slăvi
nu străbat aceeaşi ierarhie cerească
pe care în zadar
o compară unii cu cea pământească
undeva trebuie să fie totuşi o copie după întâmplările
noastre în stare pură şi cred, Doamne,
că nu aş vrea să văd şi să aud îngeri netrupeşti spunându-le
„Să trăiţi!” unui şef de post general senator prefect
ministru sau om de afaceri
comandând la telefon dulceaţă de cireşe amare
în faţa unor copii hrăniţi cu fiertură de cartofi
să nu-mi spună că îngerii adevăraţi
nu plutesc pe nori
Melancolie
în afară de copii şi
câteva ore de toamnă
între noi n-a fost decât
demenţă şi sfâşiere
de la bun început
mama mea şi mama ta
au avut faţă de noi doi
atitudinea mamelor din
„Cele mai bune intenţii” după scenariul
lui Ingmar Bergman
corespondenţa noastră seamănă leit
cu scrisorile dintre
Şeine Şeindl şi Menahem Mendel
descreieraţi aflaţi în criză sentimental-financiară
ne-am oblojit unul altuia rănile celorlalţi
până când dintre pansamentele cu otravă
au ieşit la iveală ţesuturile sănătoase
ca atunci când am fugit eu după tine
cu ceasul în mână sau când tu
m-ai aşteptat o zi întreagă
în toate staţiile lui 336
chiar şi aparatul de fotografiat
a făcut tot ce-a putut
ca amintirea noastră să rămână
în veci nedevelopată
*
* *
când e atâta loc în şifoniere
ne-nghesuim ca proştii în cuiere
Anca Şerban-Constantinescu
martie
negarea şi uitarea
aceluiaşi poem naiv
despre lumină şi lipsă
fragment din îngerul meu
cu inima verde
şi umerii supradimensionaţi
de sâmbătă dimineaţa
prins în cădere de vârfurile
lila ale degetelor
mâinile 3
atingerea mâinilor
mâinile nu oferă
mâna atingerii
mâinile nu primesc
atingerea somnului
mâinile ucid cu pasiune luminile
atingerea atingerii
atingerea
sub lentile
am început să scriu agreabil
despre agonie şi lăcrămioare
stau în mine ca într-un pahar
întors cu gura în jos
la douăzeci şi şapte de ani
sângele înseamnă altceva
iluziile nu supravieţuiesc
întins pe cruce golul rămâne gol
oricât de aproape
24 martie
lumina are formă unghiulară
îmi port ciorapii albaştri şi arăt că sunt vie
mă imaginez Giuditta lui Klimt
ţinând la piept cele două scrisori
către mine însămi
un altfel de purgatoriu
prima încăpere
– femeile merg pe sârmă –
a doua încăpere
– femeile se hrănesc cu goluri –
a treia încăpere
– femeile au chip de câine –
a patra încăpere
– femeile miros a turtă dulce –
a cincea încăpere
– femeile au mâinile rupte –
a şasea încăpere
– femeile nu aşteaptă –
„în sfârşit, nu toată lumea este prezentă în oglindă/ în sfârşit, un timid început” (L.P.S. – În sfârşit,)
„distanţa dintre noi/ am marcat-o cu figurine de turtă dulce/ suprapuse atent/ din care ciugulesc/ păsările la amiază” (A.Ş.C. – 68)
„cu ajutorul unui şal prelungit până sub baza genunchilor/ care asigură şi sucţiunea gâtului unit cu pomeţii/ astfel încât gura, ochii şi nasul să mai păstreze/ un oarecare contur” (L.P.S. – Celulita ca o redută)
“scuzaţi-mă că vă-ntreb:/ de ce sunteţi atât de nefericiţi?” (L.P.S. – My Wall)
„din cauza senzaţiilor tale neclare/ ceva se topea în altceva nepurtat/ erai o simplă furnicătură” (L.P.S. – Dimineaţa)
„dorm pe mine/ dar altfel decât Gaston Bachelard/ asediat de zgomotele Parisului” (L.P.S. – L’ai – l’ai)
„o fată cu părul împletit în multe codiţe negre deschide lacătele grilajului” (L.P.S. – Nani)
„mă imaginez Giuditta lui Klimt/ ţinând la piept cele două scrisori/ către mine însămi” (A.Ş.C. – 24 martie)
„îmi ascund burta în spatele genţii/ iar braţele şi picioarele sunt ca şi invizibile” (L.P.S. – Celulita ca o redută)
„chiar şi aparatul de fotografiat/ a făcut tot ce-a putut/ ca amintirea noastră să rămână/ în veci nedevelopată” (L.P.S. – Melancolie)
„sunt nevasta Gânditorului de la Hamangia/ şi cred în miracole/ într-o bună zi voi deveni suplă” (L.P.S. – Celulita ca o redută)
„nimic nu fac cum se cuvine:/ cânt ca un filozof şi gândesc ca un cântăreţ” (L.P.S. – Decupează cu forfecuța)
„îţi spun cuvintele/ de care mă tem/ acum ştiu că le poţi asculta/ fără să te înspăimânţi” (A.Ş.C. – inconnu)
Secvenţe
„aştept cuvintele pe care nu le-am/ auzit niciodată” (A.Ş.C. – emoţie moleculară)
Mulţumesc, Viorel! Chiar m-ai făcut să râd. Dar e de bine, crede-mă.
Mă bucur mult, Lorena. E frumoasă poezia ta.