Radu Honga (1953-1997), pseudonimul lui Teodor Piţigoi. Scriitor SF. Pe 6 iunie a.c. ar fi împlinit 65 de ani. Membru fondator al cenaclului SF Henri Coandă din Craiova, alături de Alexandru Mironov şi Ion Ilie Iosif. Din 1982, membru activ al cenaclului Victor Anestin. A debutat în 1972, în Colecţia de Povestiri Ştiinţifico-Fantastice, cu povestirea „Ghinionistul”. Volum personal: „Aventurile domnului Theodore” (Ed. Scrisul Românesc, 1986). Povestiri publicate în volumele: „Întâmplări din veacul XXI” (Ed. Scrisul Românesc, 1974), „Alte întâmplări din veacul XXI” (Ed. Scrisul Românesc, 1977), „Alfa, o antologie a literaturii de anticipaţie româneşti” (Ed. Scrisul Românesc, 1983), „Avertisment pentru liniştea planetei” (Ed. Albatros, 1985), „Beta, antologie a literaturii SF craiovene” (Ed. Vlad & Vlad, 1996), „Gama, antologie a literaturii SF craiovene” (Ed. Reduta, 2004). Membru al colectivului care a editat cele trei numere ale fanzinului „Omicron” (1976, 1977, 1979 – acesta din urmă a obţinut premiul Eurocon, 1980). Mai multe premii la RomCon-uri (congresele cenaclurilor şi cluburilor SF din România). (V.P.)
Stăpân al Fanteziei,
Tu, Atotputernicul peste noi, adoratorii SF-ului, ascultă-ne ruga fierbinte şi ai milă de cei care Te-am servit cu credinţă toată viaţa noastră!
Am înţeles fiecare duritatea epocii trecute şi am luptat umăr la umăr în singura formă de rezistenţă ce scăpa controlului dictatorial: evaziunea prin SF.
Am creat, am tradus, am desenat, am editat fanzine şi reviste depolitizate, am forţat cu vicleşug stăpânirea să editeze un almanah specializat, numai Tu poţi şti, Stăpân al Fanteziei, cât ne zbăteam ca să ne întâlnim în conSFătuiri, tabere, zile ale cenaclurilor (forme de meditaţie fantezistă în comun), câte nopţi şi duminici ne sacrificam ca să durăm aici, în Lumea Materială, puţin din ceea ce Tu ai clădit în imensul Tărâm al Fanteziei. Şi câte sacrificii… Pe cei mai buni Tu îi luai la Tine ca să-Ţi întăreşti Lumea Ta. Dar ştii oare cât pierdeam noi prin lipsa lor? Ce însemnau în conştiinţa noastră Mihail Ionescu, Ştefan Nicolici, Constantin Iancu, Doru Davidovici? Visători cu o mare energie, deschizători de porţi, preoţi sacri ce posedau trusa de chei spre Tărâmul Tău.
Dar am rezistat… Am strâns din dinţi şi, asemenea tulburătorului Steinhardt, am continuat să visăm tot mai mult, să ne deschidem spre interior spaţiul ce se închidea inexorabil în exterior.
Apoi a venit Decembrie ’89, ciudata Confuzie care a deschis pentru o clipă larg porţile Tărâmului Tău. Am crezut cu toţii atunci că vom putea reclădi Lumea Ta în lumea noastră.
Dar vai!… Mirajul abject al politicii a cuprins pe mulţi dintre slujitorii Tăi, iar rândurile noastre întru ideal s-au rărit. Am crezut că puţinii rămaşi vom fi mai uniţi, că vom visa mai puternic…
Şi-atunci Te-ai grăbit să mai eternizezi pe câţiva, iar noi am plâns văzând cum dispar din lumea materială Augustin Corneliu Giagim, Dan Merişca, Vladimir Colin, I.M. Ştefan, Adrian Rogoz, Marian Mihai. Ne-am străduit să înţelegem, Stăpâne, că visele lor Îţi sunt necesare pentru consolidarea biocâmpului acestui minunat spaţiu yoghin carpato-dunărean, că dispariţia lor fizică va forţa apariţia unor noi visători întru gloria Ta…
Dar DE CE, Stăpâne, ni l-ai luat pe Prea Veselul Maestru al Ceremoniilor Secrete, pe Eulenspiegel-ul Fanteziei, pe Domnul Theodore al SF-ului românesc?
Să înţelegem că Lumea Ta se afla la ananghie, pentru a ni-l răpi pe cel mai iubit? Să înţelegem Apocalipsa prin distrugerea punţilor cu visul, prin căderea în animalism? Sau poate vidul creat prin dispariţia lui să ceară apariţia unui nou Piţu?
Noi nu ştim, mărite Stăpân al Fanteziei, umilele noastre vise sunt prea mici, abia dacă bat până la limitele universului cunoscut şi bănuit, dar luminează-ne Tu şi nu ne lăsa pe noi, cei mai devotaţi slujitori ai Tăi, pradă disperării!
De-a pururi fie binecuvântat SF-ul!
Viorel Pîrligras (Omega nr.3/1997)
Automatul de îngheţată
de Radu Honga
Bert se simţea mulţumit; riscase foarte mult, dar reuşise, îşi şterse mâinile transpirate din cauza emoţiei, trase aer adânc în piept, apoi privi prin geamul murdar al podului, de unde nu putea vedea decât clădirea de alături, o agenţie de publicitate pentru săpunuri. Închise geamul, ascunse resturile într-o gaură făcută cu burghiul într-una din bârnele podului, puse dopul la loc, se dădu doi paşi în spate şi privi: nu se vedea nimic. Coborî apoi scara şubredă ce scârţâia întruna, ameninţând să se prăbuşească, închise geamul şi intră în bucătărie. Acolo îşi făcu un sandviş cu şuncă şi brânză, bău o limonada cu un gust dubios, ceva între zeamă de varză pusă de curând la murat şi apă clocită, aşa ceva se găsea în toate cofetăriile din cartier – şi dădu drumul la aparatul de radio. Ascultă două-trei cuvinte dintr-un şlagăr ce făcea reclamă unor păşuni din împrejurimi, apoi îl închise. Se uită la ceas. Era trecut de şase jumătate. „Gata – îşi spuse – trebuie să ne mişcăm mai repede”. Îşi îmbrăcă haina, îşi potrivi cravata în geamul de la bufet, închise uşa de la intrare şi coborî cele patru trepte care-l duceau în stradă. Porni spre metrou. În apropierea casei, cei de la deservirea populaţiei instalaseră un nou automat de îngheţată. Bert îl observase de cum ieşise pe uşă, dar nu-l tenta. În primul rând că era prea răcoare pentru a mânca îngheţată, în al doilea pentru ca dantura sa, în faţa căreia se închinaseră toţi dentiştii din oraş, nu-i permite un asemenea gest necugetat, în al treilea rând fiindcă automatul era nou, de curând instalat şi, cum se întâmplă de obicei cu astfel de aparate noi, mai mult ca sigur nu funcţiona. Abia după ce înghiţea un anumit număr de monezi, sosea un lucrător a cărui sarcină era să-l repare; acesta ridica suma încasată pe gratis de aparat, apoi îl făcea să funcţioneze, mai bine spus, îl făcea să umple cometele doritorilor de îngheţată cu un lichid colorat în verde sau galben, care, dacă nu erai atent să-l sorbi atunci când începea să curgă, îţi păta imediat pantalonii şi pantofii. Bert cunoştea de ani de zile aceste „cutii ale indulgenţei”, cum le numea el, fiindcă băgai în ele bani de pomană. Cu toate acestea, când trecu pe lângă automat îi introduse o monedă, doar aşa, ca să vadă ce se întâmplă. Nimic, nici măcar o hârtie pe care să scrie „mulţumesc”. Bert înjură şi trecu mai departe.
Se opri în faţa vitrinei unei patiserii cu gândul să între să-şi cumpere două pateuri cu brânza, când observă doi indivizi ce se apropiară de el. Până să se dezmeticească, se pomeni luat simultan de braţe. Nu apucă să-i întrebe ce se întâmplă şi ce au de gând. Cel din stânga îl împinse din direcţia de unde venise şi-i zise: „Hai!” Bert se supuse calculându-şi în acelaşi timp şansele de scăpare. Curioşii începuseră deja să se apropie şi să-l privească, neştiind ce se întâmplă. Transpirase, dar încerca să-şi păstreze calmul, cel puţin în aparenţă.
— La ce număr, întrebi cel din stânga.
— La 52, răspunse Bert, căutând ca glasul să-i sune cât mai natural.
Intrară în casă. Mark, omul din dreapta închise uşa cu cheia, apoi scoase pistoletul şi-i făcu un semn lui Bert. Acesta se aşeză.
— Carl, tu începi cu bucătăria, eu cu dormitorul. Dă-i drumul!
Carl plecă la bucătărie şi după puţin timp se auziră de acolo zgomote ce demonstrau încă o dată că bărbaţii nu se pricep să umble cu vasele, mai ales cu cele de sticlă. Bert nu mişca, îl privea doar pe Mark cum îi răscoleşte prin şifonier.
— Ce dracu căutaţi? Izbucni totuşi, când văzu că îi răstoarnă patul. Şi, de fapt, cine sunteţi?
— Cine suntem? Se miră Mark de întrebarea pusă. Asta-i bună! Ia auzi Carl, individul ne întreabă cine suntem. Să-i spunem?
— Nu acum, se auzi glasul lui Carl. O să facă pe el dacă află. Mai târziu, după ce se linişteşte!
Bert înjură tare, să-l audă amândoi. I se răspunse la fel.
— Tot n-aţi spus ce căutaţi la mine în casă, zise Bert.
— Un elefant, îi răspunse Mark rânjind. Zău, un elefant căutăm! A scăpat acum câteva ore de la grădina zoologică şi ne-am gândit că poate s-a rătăcit pe aici. Ha, ha!
Bert începuse să se ridice, pregătindu-se să-i sară în spate, dar parcă presimţind primejdia, Mark se întoarse fulgerător şi ţeava neagră a pistolului îl linişti pe Bert.
— Stai cuminte că s-ar putea să mori înainte de a afla cine suntem!
Bert se linişti. N-avea prea multe şanse să scape de ei curând. Rămase în aşteptare. Mark observă chepengul de la pod şi-l strigă şi pe Carl. Găsiră scara lângă bucătărie şi urcară, mai întâi Mark apoi Bert şi la urmă Carl. În pod trebuiră să stea aplecaţi, altfel se loveau cu capul de bârnele prea joase. Scormoniră podeaua şi colţurile. Nimic. Bert era în culmea încordării, simţea că nervii nu-i mai rezistă multă vreme. „Am şanse” gândi, dar nu îndrăzni să răsufle uşurat. Tocmai atunci Carl, uitând unde se află, se ridică brusc şi se lovi cu capul de o bârnă, atât de puternic că zgudui tot podul. Căzu în genunchi înjurând şi ţinându-se cu mâna de cucuiul ce începuse să-i crească. Dopul ascunzătorii căzuse lângă el. Mark îl ridică zâmbind mulţumit.
— La barza chioară îi face Dumnezeu cuib, zise el, uitându-se cu subînţeles la Carl. Acesta îşi freca cucuiul şi privea bucata de lemn.
— Ce zici şefule?
— Spuneam că imediat ce ajungem la secţie îţi încasezi prima! OK?
Carl zâmbi satisfăcut. Bert se făcuse alb la faţă. De acum, nu mai avea nicio scăpare. Mark scoase din ascunzătoare o foiţă şi o cutiuţă în care se mai găsea tutun pentru o singură ţigară. I le arătă şi lui Carl care le privi prosteşte, încă nevenindu-i să creadă că el le descoperise, apoi le puse în buzunare.
— Este pentru prima dată de când te cunosc şi lucrez cu tine, îi spuse Mark, când foloseşti şi tu capul într-o acţiune. Şi cu folos chiar.
Carl înghiţi în sec. Coborâră în aceeaşi ordine în bucătărie. Bert se prăbuşi pe un scaun, cu mâinile pe genunchi, privind în gol.
— După câte îmi amintesc, zise Mark, ne-ai întrebat cine suntem şi ce căutăm. La ultima întrebare ţi-am dat răspunsul, să-ţi spunem şi cine suntem. Scoase o legitimaţie şi i-o vârî sub nas. Pe ea era desenat un cap de mort cu o ţigară în gură iar dedesubt patru litere: C.P.P F.
— Suntem din Comitetul Pentru Prinderea şi Pedepsirea Fumătorilor.
Bert dădu din cap că a înţeles.
— Să nu încerci să faci vreo prostie, continuă Mark, băgând la loc legitimaţia. Vino să-ţi arăt ceva, mai spuse şi îi făcu semn să vină la fereastră. Dădu perdeaua la o parte şi îi arătă un grup de oameni, bărbaţi şi femei, care stăteau în faţa casei, discutând aprins şi aşteptându-i să iasă.
— Îi vezi? Întrebă Mark. De mult n-au mai „aranjat” un fumător. Cred că abia aşteaptă. Ai văzut vreodată vreun fumător omorât de mulţime?
Bert simţi că-l lasă picioarele.
— Alege: vii cu noi şi îţi primeşti pedeapsa conform legilor sau te lăsăm în seama lor!
Bert n-avea de ales. Înghiţi cu greu şi spuse cu voce înceată:
— Merg cu voi. Dar, vă rog, spuneţi-mi totuşi cum m-aţi descoperit. E tot ce vreau să ştiu!
Carl se apropie şi el de fereastră.
— Ai văzut automatul de îngheţată? Îl întrebă. Bert făcu semn că da.
Ei, află că nu este un aparat de îngheţată. De fapt l-ai încercat şi te-ai convins că nu funcţionează. Ceea ce scrie pe el este pentru derularea trecătorilor. Este un aparat de detectat fumătorii, ultima noutate!! De fiecare dată când trece pe lângă el unul care a fumat, ni-l semnalizează. Apoi totul este simplu. Ai înţeles?
Bert nu răspunse. Se gândeau că el tot ar fi trecut pe lângă automat, chiar şi fără să introducă o monedă. Privi apoi spre mulţimea ce-l aştepta.
— Cum ieşim de aici? Începuse să-i fie frică de cei de afară.
Mark ieşi primul şi le spuse oamenilor să se împrăştie, nu se întâmplase nimic, fusese doar o confuzie. Făcu semn unei maşini să tragă la scară şi abia atunci Bert şi Carl ieşiră şi ei şi se urcară în spate.
Bert se mai linişti după ce maşina demară spre sediul Comitetului. Oricum, legea este mai puţin aspră cu un fumător…
Trafic
(pagini dintr-un jurnal găsit în autoturismul 215, 12-OX-IIV2)
de Radu Honga
21.04. Bine că am câteva foi de hârtie la mine. Prefer să le mâzgălesc decât să mai asist la nebunia din jur. Demenţă!
Nu mă împac cu gândul că n-am ascultat-o pe Clara azi-dimineaţă, când mi-a spus să nu iau maşina. Parcă a presimţit că se va întâmpla ceva rău. Şi acum stau aici, blocat între mii şi mii de autoturisme, camioane, autobuze şi maşini de transport de toate felurile. Au trecut opt ore de când traficul a fost întrerupt şi nimeni nu poate găsi o soluţie pentru a da drumul la circulaţie. De aici, de unde mă aflu, pe bandă a opta, nu pot face nicio mişcare. Sunt chiar în mijlocul şoselei. Clara unde o fi acum? Oare ea ştie ce s-a întâmplat? A început să-mi fie foame şi, mai ales, sete. Întotdeauna când ştii că nu ai apă, numai gândul te face să înnebuneşti. Au început să claxoneze din toate părţile, semn că mai înaintăm. Da, îţi vine să-ţi iei câmpii. Am pornit motorul ca să mai merg patru metri. În ritmul ăsta nici în două săptămâni nu ieşim de aici. Curioşii stau pe trotuare şi privesc, dau sfaturi, dar nimeni nu mişcă un deget. Autorităţile ne strigă prin megafoane să ne păstrăm calmul şi să fim atenţi la comenzile pe care ni le dau. Care comenzi?
23.04. Este seară. Ieri a venit Clara şi mi-a adus câteva sandvişuri. M-a căutat printre toate maşinile blocate din dreptul blocului în care locuim şi până aici, aproape doi kilometri. Spune că nu mai durează mult. Cei de pe benzile laterale şi-au părăsit maşinile şi au plecat, lucru pe care noi ceilalţi nu-l putem face. Suntem atât de apropiaţi unul de altul, încât nu mai pot acum să deschid nicio portieră. Clara mi-a dat mâncarea prin geamul din stânga. Cei mai mulţi sunt alimentaţi cu ajutorul elicopterelor. Au lăsat scări şi poliţiştii împart apă şi cele necesare. Îmi vine să urlu, să dau în cineva. Nu mai înţeleg, oamenii ăştia ce fac, ce au de gând? Iar claxoanele. Am mai înaintat douăzeci de centimetri.
28.04. Cel din dreapta mea a murit. Ieri m-a întrebat dacă am ceva pentru inimă, era cardiac. Când i-au adus mâncarea, l-a rugat pe omul de pe scara elicopterului să-i aducă şi medicamente. Astăzi, i-au adus, dar pentru stomac. Peste două ore a făcut infarct. Nu pot să privesc spre el, mă cuprinde groaza. Parcă am fi într-un film absurd. Clarei îi este din ce în ce mai greu să ajungă la mine. Toate maşinile sunt una lângă alta. În faţă am o doamnă care astăzi a făcut o criză de nervi, în toată aglomerarea aceasta de roţi şi carcase, cine mai ştie de ea, cine o cunoaşte? Dar pe mine?
29.04. Au instalat din sută în sută de metri panouri uriaşe pe care ni se arată zilnic situaţia. Clara îmi spune că nu este adevărat ce ni se arată acolo. Situaţia este din ce în ce mai gravă. Se pare că sunt blocate absolut toate arterele principale şi alimentarea devine tot mai grea. Două elicoptere s-au ciocnit azi la prânz şi s-au prăbuşit peste maşini, la câteva sute de metri în faţa mea. Au ars şase persoane, alte câteva zeci sunt grav rănite şi nu li se poate da ajutor. Dacă aş avea pistol aş termina odată. Clara îmi spune că băiatul este acasă, nu ştie ce se întâmpla cu mine. Mai bine. În nouă zile am făcut patruzeci de metri. Un adevărat record. I-am cerut Clarei să-mi facă rost de o armă. A zis că sunt nebun. Încă nu sunt şi nu-i doresc să fie în locul meu, aici. N-am văzut în niciun film un cimitir de maşini şi de oameni, nimănui nu i-a venit o asemenea idee. În schimb trăim pe viu acest calvar. Pe trotuare nu sunt acum decât poliţiştii care îi împiedică pe cei de pe benzile laterale să părăsească maşinile. Toate care au fost abandonate au încurcat şi mai mult operaţiunile de degajare a şoselelor. Cei din spate le-au împins, deviindu-le de pe banda pe care erau şi acum nu mai pot înainta nici ei. Toţi aşteptăm.
30.04. Nu-mi vine să cred. A murit Clara, când mi-a adus pachetul cu mâncare. Era între maşini când s-a dat semnalul de oprire. N-a avut timp să iasă dintre ele. Este la câţiva metri de mine, cu picioarele retezate şi nu pot face nimic. Nimeni nu are curajul să o scoată de acolo, nici măcar omul care împarte alimente. Aş vrea să mor, să scap de toate. E absurd, mă muşc de mâna să mă trezesc din acest coşmar şi îmi dau seama că, de fapt, totul este real, incredibil de real, iar eu sunt un tâmpit care mai speră în imposibil. Nu voi putea uita ultimele priviri ale soţiei, strigătul acela de durere şi trupul prins între roţi. Nu pot să-mi scot din minte imaginea maşinii repezindu-se lacomă înainte, spre ea, ca o fiară înfometată. Sunt sigur că cel de la volan dormea în momentul plecării de pe loc, şi singura explicaţie nu este decât aceea că maşina a fost împinsă din spate.
02.05. Ne pândeşte moartea. De azi nu mai primim decât biscuiţi şi apă. Aprovizionarea oraşului se face numai cu ajutorul avioanelor şi trenurilor. Aflăm că s-a întrerupt circulaţia în unsprezece state. Oamenii părăsesc continentul. Spre seară a plouat. Am deschis geamul şi m-am răcorit. Parcă aerul nu mai este aşa de îmbâcsit de mirosuri. Aştept să se stingă toate luminile ca să-mi pot face nevoile. Ni s-au dat din primele zile pungi de plastic în acest scop. Oribil. Trebuie să-mi păstrez calmul şi să aştept. Trebuie, dacă vreau să trăiesc. Şi vreau.
05.05. Peste ani şi ani, profesorii de istorie îşi vor începe lecţia despre continentul american în felul următor: Dragi elevi, trebuie să ştiţi de la început că acest continent a fost locuit. În Statele Părăsite ale Americii au trăit oamenii dar, într-o dimineaţă, pe una din străzile principale ale New York-ului, circulaţia automobilelor a fost întreruptă din cauza unui accident petrecut la o intersecţie. Un incident banal am putea spune, dar din acea zi totul s-a schimbat… Vreau să mor. Nu ni se mai dau ţigări. Nu se mai poate respira. De două zile n-am înaintat niciun centimetru. Văd moartea venind…
