Zilele trecute m-am reîntâlnit cu o poveste. Una din cele mai frumoase poveşti pe care le-am cunoscut şi trăit vreodată. Pentru că viaţa, dragii mei, este cea mai frumoasă poveste (nu istoria, care este contrafăcută după interese şi plină de orori).
Mihai Marian era în 1980 un tânăr craiovean cu pasiuni SF, aşa cum eram toţi cei din cenaclul de gen numit „Henri Coandă”. N-a fost niciodată o figură de prim-plan în fandom, dar, dacă nu e foarte cunoscut în ţară, nu înseamnă că povestea sa e mai puţin importantă. Cele câteva creaţii literare ale sale au bântuit un timp redacţiile literare, în limita numărului finit de dactilograme, apoi s-au refugiat într-o nemeritată uitare. Mihai Marian a devenit însă student la litere, în Timişoara, dar, în ciuda depărtării, a rămas înfocat suporter al clubului craiovean.
După explozia numărului de cenacluri apărute la Consfătuirea de la Timişoara din 1980 şi după „răzmeriţa” de câteva luni mai târziu, tot la Timişoara, la Zilele Helion, manifestarea care a urmat, în 1981, la Iaşi era aşteptată cu mare interes. Întregul cenaclul „Coandă”, cu Mihai Marian inclus, a pornit-o în acea aventură spre Iaşi, într-o deplasare decontată de „tutorele” UTC Dolj, vorba cuiva de mult mai târziu – „un adevărat turism SF”. Consfătuirea ieşeană, organizată de Casa studenţilor, beneficia, conform tradiţiei, de aportul unor studenţi voluntari care trebuiau să se ocupe de invitaţi. Junei Anamaria, autoangrenată în acţiune ca să mai scape de gura părinţilor de acasă, i-a revenit grupul craiovean. Ne-a dus la cazare, la masă şi ne-a orientat prin programul stufos în şi mai stufosul sediu al studenţilor „comunişti”. Ba, în exces de zel şi de prietenie, ne-a strecurat prin spate, pe câţiva, la un concert cu casa închisă a legendarului grup „Song”. Cu peripeţii – am reuşit performanţa să mă cert cu legenda umorului ieşean Dan Bacinschi, care voia să ne dea afară – am audiat din culise spectacolul. Unde nu se afla decât un singur scaun. Pe care s-au rupt în figuri să şi-l ofere Mihai Marian şi Anamaria. Rezultatul a fost mixt, adică l-a ocupat Marian, iar Anamaria a stat în poala lui. A urmat, după spectacol, într-o cameră goală din imobil, o oră de „negocieri” private, la capătul căreia Marian a cerut-o de soţie pe Anamaria. Stupefacţia noastră, care evaluam cât de disperat să fii ca să faci gestul ăsta, a fost că Anamaria a şi acceptat! Ea cât de disperată era?! Totul s-a petrecut apoi destul de repede şi s-a jucat la nivel naţional. Marian s-a transferat cu facultatea la Iaşi, unde s-a căsătorit cu Anamaria, au făcut un frumos copil – Lalu – şi aş vrea să vă fi încheiat că au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi şi or mai trăi şi azi dacă…
Povestea încă a continuat. După revoluţiune, Marian şi-a găsit un frumos post de redactor radio, unde efectua, bineînţeles, emisiuni SF, iar Anamaria a activat ca profesoară în învăţământul ieşean. Micuţul Lalu creştea, cu pletele sale de fetiţă, într-un an cât alţii în zece (!), întâlnirile familiei, atunci când venea în vizită la rude, cu sefiştii craioveni au devenit adevărate sărbători, iar o consfătuire ieşeană păstrează încă amintirea unui teribil chef în casa Mihai în care se strânseseră cam toţi cei 50 de invitaţi din ţară. Se discuta, se glumea, se bea, se fuma peste tot – în camere, în baie, în bucătărie, sub chiuvetă…
Apoi, povestea s-a întunecat. Într-o zi din 1996, Mihai Marian a devenit o amintire, în urma unei necruţătoare boli. Un şoc pentru toată lumea. Ani de zile, apoi, prin Craiova ne întâlneam doar cu Anamaria şi micuţul Lalu, în rarele vizite la rude. O Anamarie care vorbea pătimaş de „mişcarea de rezistenţă SF” în Iaşi, în momente în care SF-ul murise în întreaga ţară, iar la antipod un Lalu tăcut, introvertit. Ultima întrevedere a fost acum vreo opt ani, într-o seară răcorită de o ploaie, pe o terasă de lângă Universitate. Aceeaşi Anamarie luptătoare, acelaşi Lalu tăcut şi oarecum trist…
Zilele trecute, internetul a reînnodat legătura cu Lalu, aflat în vizită în Craiova. Am întâlnit un tinerel subţirel ce seamănă din ce în ce mai mult cu tatăl său. Singur însă, căci Anamaria doar ce devenise şi ea, în urmă cu o lună, tot o amintire. Tot dintr-o boală necruţătoare. Şi poate că povestea aceasta – căci e o poveste, nu? – ar fi fost una tristă, dacă Lalu n-ar fi rămas să certifice prin chiar existenţa şi personalitatea lui – ce evocă în fiecare moment pe cei doi – amintirea poveştii de dragoste, viaţă şi moarte a doi oameni minunaţi care poate nu s-ar fi întâlnit niciodată dacă… şi dacă… şi dacă…
Iar dacă micul Lalu, devenit acum mare, se va schimba, mergând firesc pe drumul lui, aceste rânduri şi multe alte imagini rămase în memoria unora sau altora vor face povestea să dăinuie la infinit, căci, aşa cum bine ştim, poveştile nu mor niciodată.
Mihai Marian
