SF titrat

 Mulţi iubitori de SF cu „vechime” în lectură au uneori, în cadrul unor discuţii, o problemă de aducere aminte a unei cărţi, a unei povestiri sau a unei nuvele pe care au citit-o în urmă cu zeci de ani. De regulă, se consemnează titlul. Doar că şi titlul se pare că intră, câteodată, în zona lapsusului. Evident, atunci se trece la „e vorba de povestea aia cu cutare sau cutare, sau care se petrece nu ştiu unde…” Cine-i vinovat de uitare? Departe de a încerca să găsesc un ţap ispăşitor pentru găurile de memorie ale unuia sau altuia, mi-am propus să studiez puţin importanţa titlului în operele SF. Româneşti cu precădere. Nu am făcut un studiu de doctorat, ci, amuzat, am trecut în revistă titlurile povestirilor unor autori tineri sau mai puţin tineri din ultima perioadă şi am aruncat o privire peste cele din „vechea” perioadă.

„Titlul este un mijloc convenţional de identificare a operei. Se pare că a fost utilizat încă din antichitate, însă s-a generalizat abia în secolul al VI-lea, o dată cu inventarea tiparului, ca un mijloc de a distinge opera, dar şi ca un avertisment asupra conţinutului ulterior al acesteia”, spune o definiţie de analiză literară. Într-adevăr, dacă ne uităm la titlurile romanelor mainstream din prima jumătate a secolului XX, vom constata că ele identifică textul prin cuvinte simple, precum  „Răscoala”, „Ion”, „Moromeţii”, „Elevul Dima dintr-a şaptea”. Totuşi, încă de atunci, scriitorii încercau să dea ceva mai mult decât o simplă etichetă textului respectiv. Şi, astfel, au apărut metafore sau simboluri, precum „Pădurea spânzuraţilor”, „Patul lui Procust”, „Jocul cu moartea”, „Baltagul” sau „Ce mult te-am iubit”.

SF-ul nu este nici el vreo rara avis, ci ţine tot de literatură, aşa că felul în care autorii dau identitate textului devin interesant, iar uneori competitiv.

În primă instanţă, regula generală survine des în SF şi întâlnim titluri simple precum „Copacul” sau „Lacul” de Liliana David, „Fântâna”, „Lenea” sau „Dispariţia” de Victor Martin, „Aşteptare” de Andrei Zorilă, „Secretul” sau „Metamorfoza” de Alexandru Ioan Despina. Autorii nu mizează prea mult pe titlu şi puţin îi interesează dacă acesta a fost folosit şi de alţi scriitori, în alte timpuri şi în alte condiţii, precum „Copacul”, „Dispariţia” sau „Metamorfoza”. Contează, spun ei indirect, conţinutul şi calitatea textului aflat sub această etichetă.

Unele titluri, prin natura insolită a cuvântului, devin memorabile. În acest segment e suficient să amintesc un titlu clasic, internaţional – „Xipehuzii” de J.H. Rosny Aîné. La această categorie intră „Fantoninii” de George Rogoz,  „Satelitiştii” de Victor Drăghicescu, „Holisticromii” de Liliana David, „Modificatorii” de Liviu Radu, „Cumania 2010” de Marian Truţă, „Zee” de Sorin Ştefănescu, „Cassargoz” de Cristian T. Popescu sau „Aporisticon” de Mihail Grămescu.

Alte titluri, deşi simple, prin insolitul lor devin repere memorabile: „Deratizare” de Lucian Merişca, „Strigoiul” de Dan Ninoiu, „Autopsia” de Victor Martin.

Continuarea aici