Tocmai am primit un recent volum al poetului George Popescu, de fapt o antologie de poeme din toatele volumele apărute până acum sub semnătura domniei-sale. Pentru că ne leagă o relaţie de peste 20 de ani, pot mărturisi că pe unele volume le-am „năşit” împreună – machetare, copertă, aventuri în diverse tipografii –, la geneza altor poeme am fost oarecum martor (“Eu nu l-am cunoscut pe Marin Sorescu” sau “Cântec de trecut muntele”, de ex.). Oricum, toate paginile antologiei emană, pentru mine, un oarecare aer nostalgic de amintire a nenumăratelor incursiuni prin cafenelele urbei, unde, la o cafea italienească, scurtă, a domnului profesor şi una lungă, balcanică, în ce mă priveşte, depănam nenumărate singurătăţi. Volumul are deci şi o latură care mă vizează personal, din acest punct de vedere. Dincolo de asta, cuprinde o cantitate mare de poeme de foarte bună calitate. Din care postez câteva, sub rezerva că domnul profesor mă va bârfi cândva unor amici comuni, spunându-le că i-am ales, desigur, chiar „acele poeme”…
