Statutul cititorului de SF

Aparent, SF-ul este o simplă pasiune, ca cea a filateliştilor, a colecţionarilor de ceasuri vechi sau a crescătorilor de cactuşi. „De ce citeşti sefeuri?”, mă întreba mama. „Pentru că sunt cele mai frumoase aventuri!”, răspundea copilul care eram, „De ce citeşti sefeuri?”, mă întrebau colegii de şcoală. „Pentru că ne pregătesc pentru impactul viitorului”, răspundeam eu, conform unui şablon al vremii care îmi plăcuse atunci, „De ce citeşti sefeuri?”, mă întrebau colegii de serviciu, mult mai târziu. „Pentru că mă ajută să evadez din realitatea asta tâmpită pe care o trăim!”, le răspundeam şoptit şi privind cu băgare de seamă în toate părţile, „De ce citeşti sefeuri?”, mă întreba femeia de serviciu care spăla scările blocului. „Pentru că n-ai ce vedea seara la tv!”, îi răspundeam eu meşteşugit, stârnindu-i zâmbete complice.

În spatele cortinei

Apoi, la finele unui trist an 1989, paradigma s-a schimbat şi am spus adio SF-urilor străine care circulau în samizdat şi pe care le citeam într-o noapte sau pe le copiam pe vechile „xeroxuri” de întreprindere contra unui pachet de Kent. O avalanşă de noi edituri au început să arunce pe piaţă traduceri noi ale unor cărţi SF vechi şi beţia lecturii de atunci nu am mai putut-o egala nici în ziua de azi. Într-una din zile, plonjat într-o bibliotecă americană înjghebată din donaţii, în timp ce descopeream, cu satisfacţia căutătorului de diamante, volume de Ben Bova, Poul Anderson sau Ursula K. LeGuin, administratora bibliotecii – o fostă colegă dintr-o întreprindere de stat demult apusă – m-a întrebat: „Ce speri să găseşti citind sefeuri?” Dintr-odată, întrebarea suna altfel şi m-am trezit că nu ştiam să-i răspund. Pentru că fosta mea colegă, scuipată violent dintr-o lume ateistă, descoperise că lumea avea mistere şi căzuse într-un zbuciumat ocean în care religia se amesteca cu new-age-ul, am avut un reper în sensul întrebării ei. Într-adevăr, buretele îmbibat cu lecturile mele sorbise şi tratatele lui Vasile Lovinescu, cel care spunea că adevărurile esenţiale ce definesc umanitatea sunt programate genetic să supravieţuiască individului şi să se transmită codat sub formă de basme orale, aşa că şi pasiunea neostoită cu care devoram SF-urile putea fi de fapt un reflex programatic, iar „fanteziile” despre care citeam să fi fost, ca în tabloul lui Dali cu băieţelul ce ridică cearceaful apei pentru a zări câinele dormind pe fundul mării, adevărata faţă a lumii. The backstage. Dacă Philip K. Dick avea dreptate?

Continuarea aici.