Mihail Grămescu ne-a părăsit la vârsta de 63 de ani. Nu-i voi înşira lucrările, majoritatea remarcabile din multe puncte de vedere, voi spune doar că multe din ele au jalonat SF-ul românesc şi că mainstreamul nu l-a cotat la justa lui valoare literară. Şi pentru că multă lume are o părere superficială despre statutul de scriitor şi despre modalitatea de a ajunge la acest calificativ, vă voi istorisi un episod cu Mihail Grămescu. L-am relatat în multe împrejurări, dar mi se pare relevant să fie cunoscut şi de alţii.
La începutul anilor 80 m-am aflat într-o relaţie mai apropiată cu Mihai(l). Nu ezitam să ne întâlnim ori de câte ori mă aflam în delegaţie prin Bucureşti, iar o conversaţie cu el, autorul celebrului „Aporisticon”, era aur curat pentru mine, june într-ale scrisului. Într-o situaţie complicată, de tranzitare a Capitalei într-o delegaţie de serviciu în care legăturile feroviare erau proaste, Mihai s-a oferit să mă găzduiască o noapte la el acasă. Deşi nu era prima vizită, a fost prima dată când am văzut camera în care am dormit. Şi am remarcat, în spatele uşii, un sac imens de plastic, plin cu hârtii rupte, acoperite cu un scris de mână, aşa cum am văzut prin transparenţa murdară a polietilenei. A doua zi, l-am întrebat pe Mihai despre acel sac şi mi-a spus o chestie surprinzătoare: „Sunt manuscrisele mele”. Şi mi-a explicat cum venea treaba: în concepţia lui de scriitor, scria cam zece pagini pe zi. Avea, n-avea idei, el scria. Exerciţiul avea două avantaje majore: îi păstra o continuitate narativă şi, din cele 300 de pagini scrise într-o lună, putea alege uşor unele de mare calitate literară. Fără îndoială, din acele pagini s-au născut şi „Libelungii”, şi „Săritorii în gol”, şi „Phreeria”, şi „Fenotipul de ceaţă şi picăturile de nimic”…
Nu spun că această metodă ar trebui să fie obligatorie pentru scriitori – sunt momente în care lecturile inhibă capacitatea proprie de naraţiune, dar un scriitor bun poate valorifica mai târziu acumulările făcute în timpul pauzei de scris –, nici nu cred că Mihai a practicat-o toată viaţa cu sfinţenie, dar acest episod dovedeşte cât de în serios poate considera un autor statutul său de scriitor. În ciuda acestui efort, nu-i suficient ca şi cititorii sau marea critică literară să te accepte ca scriitor cu statut deplin şi nu pentru că ţi-ar fi lipsit talentul, ci pentru că-ţi mai trebuie şi un dram de noroc (vorba bancului: „Degeaba îmi urezi sănătate, dacă nu-mi urezi şi noroc; sănătoşi erau şi pasagerii de pe Titanic”).
Mihail Grămescu s-a stins din viaţă într-o marţi, 13.
Mihail Grămescu (foto: Ionuţ Bănuţă)
Imi pare atat de rau ca Mihai nu mai este prezent fizic! Dupa cum unii poate isi mai aduc aminte, am fost activ in SF-ul romanesc incepand cu 1978 si dupa 1990, cativa ani. Multi dintre cei pe care ii simt inca prieteni vor sari si vor emite judecati, insa in opinia mea, dupa Vladimir Colin, Mihail Gramescu ramane cel mai remarcabil scriitor pe care l-am urmarit din partea cealalta a barierei dintre main-stream si SF! Nu vreau sa redechid o polemica ce dureaza de cand aveam 16 ani: inainte de toate, un scritor de SF trebuie sa stie sa SCRIE. Sa fie familiar cu ceea ce in general inseamna Literatura.
Imaginatia, cultura stiintifica, curentul in care se inscrie sunt chestiuni de forma. Cine a apucat sa inteleaga ce inseamna a scrie, de a fi original fara sa socheze lamentabil, va avea intotdeauna votul meu.
Imi pare rau ca trebuie sa ne luam la revedere de la Mihail Gramescu. Dar m-as bucura sa mai pot trai vremea cand vreunul din criticii romani se va simti sa se aplece onest asupra operei lui.
Sunt alaturi de toti care ii vor simti lipsa!
Valentin Ciocsan