Toba de inimă

De vreo patru-cinci ani am ajuns să contabilizez decesele cunoscuţilor, prietenilor. Încă n-am priceput cum e cu avalanşa asta de căderi în hău înainte de termenele fireşti. Boli, afecţiuni, nefiresc de multe, probabil la cei al căror organism nu se adaptează la fel de repede cu modificările dezastruoase ale mediului: radiaţii, fluctuaţii bruşte de temperaturi, viruşi noi…

Ca şi cum nu era suficient că azi e luni, a mai picat şi vestea asta cumplită: Cătălin Neagu a murit. Pentru cine nu ştie, acesta a fost toboşarul trupei „Timpuri noi”. Pe asta e imposibil să n-o ştiţi. De Cătălin mă leagă amintiri frumoase ale anilor 90, când rockul înflorea prin toată ţara de-ai fi zis că e primăvară muzicală. L-am cunoscut la primul concert pe care „Timpuri noi” l-a avut la Craiova: pe platoul Liceului „Carol I”. Un ochelarist pletos şi plin de bun-simţ de care m-am ataşat numaidecât. Am scris despre ei în „Pop, Rock & Show” – revista-fanion a muzicii româneşti din acea vreme care mi-a publicat şi o bandă desenată ce ilustra una din piesele lor. I-am întâlnit apoi în alt an, la Casa Studenţilor, un spectacol continuat cu discuţii lungi după reprezentaţie, care s-a lăsat cu un interviu-mamut, publicat în trei numere din „Jurnalul de Craiova”. În acest interviu apărea în premieră textul la piesa încă nelansată – „Bordelul mov”. „Tobi”, aşa cum îl ştiam toţi, era sarea şi piperul grupului şi îmi şoptise şi amănunte picante din viaţa trupei. Le-am publicat, evident, şi m-am ales, la Bucureşti, cu o urechială de la Artanu. Nu l-am mai văzut apoi o lungă perioadă de timp. Ei au avut o evoluţie ascendentă, au fost promovaţi de Media Pro, apoi s-au despărţit. Probabil destinul tuturor trupelor în afară de „Rolling Stones”. Pe Cătălin l-am urmărit sporadic, în câteva clipuri cu o nouă trupă pe care şi-o înfiinţase – „Zebre”, apoi iar pauză.

Acum trei ani, în preajma revelionului, m-am izbit cu el nas în nas într-un supermarket craiovean. Îşi făcuse cumpărăturile şi se grăbea să ajungă la Cetate. Serba trecerea într-un nou an la Dinescu. N-am reuşit să stăm prea mult de vorbă, îl zoreau prietenii care-l însoţeau. Îşi schimbase look-ul, pletele îi dispăruseră făcând loc unor şuviţe împletite. Doar ochelarii rămăseseră de el, ca să zic aşa. Ultima întâlnire a fost chiar la Cetate, şase luni mai târziu, cu ocazia unui spectacol teatral internaţional care avea loc acolo. Atunci am stat mai mult de vorbă şi mi-a promis înregistrări „Zebra”. A urmat un „La revedere” care n-a mai fost onorat niciodată. Tobi a fost răpus de inimă.

Mda. Aşa sunt unele zile de luni. Foarte triste.

O amintire neclară de la Cetate. Ultima poză.

"Stan". Un Cătălin tânăr în prima casetă. Cu plete!