Un amor amar

26 iunie 2016

Autor Viorel Pîrligras

Câteva cuvinte explicative: Tatiana (sau Doina, pentru apropiaţi) mi-a fost colegă de liceu – stătea chiar în banca din faţa mea, iar între noi n-au fost decât relaţii şcolare sau glume adolescentine (altfel a stat treaba între ea şi colegul meu de bancă, dar asta este o cu totul altă poveste, pe care ea o va povesti – sau nu – vreodată). După absolvire, destinele noastre s-au separat total şi a fost nevoie să treacă nişte zeci de ani ca să ne reîntâlnim şi să descoperim, ca şi în cazul celorlalţi foşti colegi, că timpul, experienţele de viaţă au făcut din noi alţi oameni, mult mai interesanţi decât ce ştiam fiecare despre celălalt. La Doina, recentul segment al vieţii sale a dat naştere unei cărţi ce a fost lansată joia trecută (23 iunie 2016), la Biblioteca Judeţeană Alexandru şi Artistia Aman din Craiova. “Am@r” a apărut la Editura Arves, are 240 de pagini, un bogat segment cu reproduceri ale picturilor autoarei, o prefaţă semnată de subsemnatul (pe care o puteţi citi mai jos) şi o postfaţă de fostul ei profesor – Vasile Buz.

Blogul de hârtie

“Mai întâi un paradox: deşi o cunosc pe Doina (Tatiana) Jilavu de peste 40 de ani, am descoperit acum că de fapt n-o cunoşteam deloc. Şi nu în sensul datelor biografice, ci al trăirilor, al simţirilor, al reacţiilor care o definesc, adică al tuturor elementelor care definesc cu adevărat un om. Citindu-i volumul, am descoperit încet, încet, caracterul unei fiinţe aflate în momente speciale. Aşa cum se poate vedea şi din interviul acordat lui Ion Jianu, Doina Jilavu este un emigrant, un român din diasporă. Şi pot afirma cu certitudine că această stare de lucruri a determinat şi scrierea textelor cuprinse în volum. Sindromul alienării nu este doar o vorbă în vânt, dezrădăcinat de locurile şi atmosfera cotidiană, românul aflat la multe mii de km de patria-mamă caută să-şi definească stările de anxietate şi dificilele momente de adaptare mai ales prin scris. În felul acesta are loc şi o exorcizare a angoasei, dar şi o autoanaliză necesară funcţionării mai departe pe plaiuri străine. E ceea ce-a făcut, nu la nivel conştient, şi Doina Jilavu cu aceste texte. Citindu-le, nu poţi să nu remarci pendularea trăirilor între experienţele de pe alte plaiuri şi cele de pe meleagurile româneşti, impactul cotidianului din noua patrie, durerile despărţirii tragice de persoane din ţară, interacţiuni ce ţin de umanismul românesc aplicat pe alte meleaguri, precum episodul cu bătrânul ce căuta prin gunoaie…

Doina Jilavu ţine, într-un fel, un jurnal. Iar suma trăirilor descrise în el nu se rezumă doar la cuvinte şi la o simplă descriere a „peripeţiilor” cotidiene. Experienţele pe care le parcurge sunt în egală măsură exprimate în stări povestite, dar şi pictate, aşa cum se poate vedea la finalul acestui volum. Cu alte cuvinte, sunt trăiri complexe, care o definesc foarte fidel pe Doina Jilavu, ea însăşi o artistă, chiar dacă nu joacă pe scena mare a artei plastice contemporane.

Poate vă veţi întreba „de ce acest jurnal?” Explicaţii sunt multe, unele furnizate direct de la autoare: ca să lase ceva urmaşilor, ca să marcheze ceea ce ei i s-a părut important în existenţa sa plină de experienţe. În realitate, eu cred că în felul acesta Doina Jilavu s-a redescoperit pe sine, s-a autoanalizat şi a considerat că rezultatele ar trebui făcute, într-un fel sau altul, publice. Doina Jilavu este ce este acum şi datorită acestei evaluări şi asta poate constitui un subiect de interes general.

Iar acest jurnal, cu valenţe de blog, îşi vede materializarea pe hârtie cu următoarea concluzie general-umană: când toate nu vor mai fi, când totul va fi uitat, vom rămâne în univers nu ca umanitate, ci ca sumă a tuturor emoţiilor noastre.”